Copiii ne-au luat în jocul lor să știm și noi, adulți care mai obișnuiesc să uite, cum să fim „Față de drepturi”. Pentru că despre asta e vorba. Sau despre cum am descoperit America.
Într-o după-amiază toridă, ne-am întors în copilărie, acolo unde mușcatele au dreptul la un nume mai bun, iar adulții nu mai fac singuri legile. Copilăria era pe strada Lânăriei, cartierul Tineretului, și încă mai poate fi găsită acolo.
Sceptici, am plecat spre o adresă de care nu mai auziserăm. Centrul de Teatru Educațional Replika nu ne spunea nimic. În plus, cuvântul ăsta, „educațional”, din numele locului, ne prevestea o seară cât se poate de plictisitoare, în mijlocul unor copii care fac pe actorii. Ce căutam noi aici? Adevărul e că nu ne era prea clar de ce veniserăm. În curtea asta, de pe strada Lânăriei 93-95, era atât de cald încât aș fi vrut să plec de cum ajunsesem, să fug până la cea mai apropiată terasă din Parcul Carol și acolo, la umbra copacilor, să beau o cafea cu gheață și să citesc un roman pentru vârsta mea. Nu, asta nu era o după-amiază târzie în care să sfidezi canicula de dragul unor copii care aveau chef să facă pe actorii. Și apoi, cine se credeau, era deja 19.10 și publicul încă nu intrase în sală...
Aproape că pierdusem definitiv lupta cu soarele când am intrat într-o sală mică și întunecată. Pe un perete, era montat un ecran așa cum vezi în sălile de ședințe ale corporațiilor care se respectă. De-a lungul a doi pereți, câteva rânduri de scaune ne așteptau pe noi, părinți, bunici sau simpli spectatori rătăciți pe aici, mă gândeam, să ne ocupăm locurile și să răsfoim dosarele în care era anunțată tema ședinței de astăzi, căci nimeriserăm tocmai la o ședință, una a copiilor și adulților care dezbăteau, în primul rând, situația mușcatelor, flori delicate cu nume oribil, și dreptul lor la o viață mai bună, în care să li se spună altfel. În sală era la fel de cald ca afară. Am închis repede dosarul și, asemenea tuturor spectatorilor, l-am transformat într-un evantai de ocazie care să mă ajute să îndur, măcar până la un punct, dezbaterea cu privire la soarta mușcatelor.
Apoi s-au auzit voci enervante de copii gălăgioși. Actorii își făceau intrarea, purtau tricouri colorate și păreau doar niște puști agitați. Încă o dată: ce căutam noi în locul ăsta unde copiii agitați apărau mușcatele? Au declarat repede începută ședința, au ales un președinte-adult din sală, care să conducă dezbaterea alături de președintele-copil cu tricou galben, care stătea în fața publicului. Am văzut apoi că erau împărțiți pe echipe. Erau acolo, așezați printre spectatori, reprezentanții, adulți și copii, ai Asiei și Europei, și chiar și reprezentantul-copil al Serviciilor Secrete. Exista și avocatul-copil al plantelor, ca și reprezentantul-copil al Poliției Plantelor. Strânși laolaltă păreau haioși. Poate că dezbaterea cu privire la soarta mușcatelor n-avea să fie chiar plictiseala întruchipată. Și nu a fost.
Dar mă voi opri aici cu consemnarea celor întâmplate la ședință. Dacă veți vrea să aflați ce decizie s-a luat în teribilul caz al mușcatelor, pe nedrept numite mușcate, nu vă rămâne decât să mergeți și voi pe strada Lânăriei, poate chiar azi, de la șapte, când copiii și adulții se întrunesc din nou în fața publicului. Să mergeți, pentru că intrarea este liberă, întoarcerea în copilărie e și de data asta gratis.
Eu, de fapt, despre altceva aveam de gând să vă vorbesc. În fine, să vă scriu aici. Mai precis, despre America.
Acolo am descoperit America
America stă pe un scaun colorat pe scenă, poartă o pălărie de paie, picioarele și le ține întinse pe un alt scaun, într-o mână are o trompetă în care din când în când suflă cu putere. America ripostează tare de câte ori i se amintește că ea, America, nu a aderat la nu-știu-ce-convenție pentru drepturile plantelor. „Nu avem nevoieee!”, strigă America. Și știi, știi de cum îl vezi pe puștiul ăsta mic, cel mai mic dintre toți, cu pălărie de paie, știi din primul moment că America face toți banii.
Spre deosebire de alte continente, ți se pare că America nu citește niciodată articolele de lege de pe ecran, unele existente, datând de prin secolul XIX, sau inventate, datate 2035 sau 2335. Bineînțeles că nu-mi amintesc exact. Și nici nu mi-am notat, că nu s-ar fi căzut să intri într-un joc al imaginației copiilor care încearcă să corecteze astfel abaterile adulților de la reguli, nu s-ar fi cuvenit, zic, să intri într-un joc ca ăsta cu caiet și pix, ca un adult plictisitor. Căci, la un moment dat, mi s-a părut că se inversase totul. În fața copiilor și Față de drepturile prezentate aici, orice adult risca să devină plictisitor. Și iată de ce, în acest show al copiilor și al oamenilor mari, actorii adulți, deși profesioniști, poate chiar buni, rămân în umbra acestor puști gălăgioși care te trag de mână cu energia pe care doar la vârsta aceea un om o poate avea, într-o lume în care uiți și de caniculă și începi repede să îți dorești să se facă pe pământ dreptatea din legile lor, afișate în slide-urile de pe ecran. Să se facă dreptate, te gândești. Ce să mai, te-au convins, dacă ai uitat până și de căldura apăsătoare care învăluie sala în care ești și orașul de-afară...
Dar să revenim. Ți se pare că America, așadar, spre deosebire de toți ceilalți copii, nu citește niciodată articolele de legi de pe ecran. Nu știi cine e America, nu știi cum îl cheamă, de fapt, pe acest băiat în tricou alb, un băiat mic, cu păr ciufulit atunci când își scoate pălăria de paie. America pare să-i pună mereu pe ceilalți să citească articolele de legi pentru el. Îți spui, așadar, că cel mai probabil, America nu e încă la școală. Dar nu ai cum să știi. Ce știi sigur e doar relaxarea pe care o vezi la puștiul ăsta, care parcă le lipsește celorlalți copii. Ai impresia că restul distribuției joacă bine, dar joacă serios, în timp ce America joacă și atât. Pentru America, spectacolul ăsta e un joc frumos și numai pentru America jocul rămâne până la capăt joc. Un joc pe care l-ar putea face singur, asemenea unui fotbalist-copil care îi lasă în urmă pe ceilalți și aleargă singur cu mingea, dând gol după gol, la nesfârșit, așa cum am văzut eu de curând într-un documentar despre Leo Messi, la TIFF. Pentru că eu nu mă pricep nicidecum la fotbal.
Când ai zis de cum l-ai văzut „Îmi place puștiul ăsta, e tare”, încă din primele minute ale spectacolului, nu-ți rămâne mai departe decât să te convingi că ai avut dreptate. Îl privești și zâmbești, ți se pare că te privește și el și îți zâmbește, căci America are timp să-și privească spectatorii și să le fure zâmbetele din care să-și construiască mai departe relaxarea. Te gândești că America simte că publicul îi e la picioare, că știe, că e conștient de chimia cu sala, și iată de ce e mai bun jocul Americii. Însă îți amintești repede: America e doar un copil, cel mai mic dintre copii. Îmi pare rău că nu am rămas după spectacol, ar fi trebuit să aflu de la America numele adevărat, vârsta și dacă are habar că nu-i lipsește talentul. Dar am plecat.
Și, totuși, trebuie să aflu, pentru că, cine știe, poate peste ani, de pe afișul unui spectacol de teatru sau al unui film, mă va privi chiar America, dar fără chipul de copil. Ar trebui să-i știu numele ca să nu ratez întâlnirea cu America de peste ani. Deocamdată nu avem cum să știm dacă America va alege actoria. Avem numai impresia dobândită pe strada Lânăriei, cum că, iată, actoria a ales America.
Ce nu v-am spus este că acest „Față de drepturi” are mai multe părți. America nu e doar America. Mai e și un copil care trăiește cu frații lui la ghena unui bloc, mai e și agent în poliția-copiilor. E bun orice ar fi. Nu îl cheamă mereu America. Dar eu prefer să-i zic așa. În final, ca agent de poliție, poartă o cască uriașă de motociclist și duce aproape singur spectacolul, deși nu e singur pe scenă. Asemenea marilor actori, America își pune în umbră, fără să vrea și fără să știe, colegii de scenă. Iar pe scenă e o poveste, o asculți, te ia cu ea, copiii vor să schimbe lumea, să o facă mai bună și mai frumoasă, e jocul lor în care îi atrag pe adulți, e un joc bun, dar pentru mine rămâne, înainte de toate, jocul Americii.
Pe strada Lânăriei 93-95, m-am întors, așadar, în copilărie și acolo am descoperit America.
Dacă aveți vreme, toate sunt din nou în același loc și azi, de la șapte seara! E locul în care eu am dat în mintea copiilor, cum zicea, în copilăria mea, bunica. Și în mintea copiilor era frumos.
„Față de drepturi”, distribuție: Andreea Baraitan, Bianca Gheorghe, Georgiana Moise, Denis Nadolu, Anca Negoiță, Roberta Parascan, Ionuț Roșca, Mario Ștefan, Ana Zaincovschi, Viorel Cojanu, Mihaela Rădescu, Radu Apostol, Bogdan Burlăcianu, Mihaela Michailov.
