Toamna este mai ales despre teatru, e timpul premierelor, al actorilor și al regizorilor în stare să ne ia în povești memorabile, din care uneori nu am mai vrea să ne întoarcem.
Era o seară de octombrie, a anului 2015. Sala Icoanei a Teatrului „Bulandra” se transformase într-un turn din oțel, o închisoare straniu de confortabilă, în care se întâlniseră parcă să dezbată înțelesul existenței doi deținuți numiți Tullius și Publius.
Aceasta este o poveste despre un spectacol de teatru, cel mai bun pe care l-am văzut în zilele din urmă. Dar în zilele noastre, despre spectacolele de teatru nu se mai scriu povești, ci mai degrabă rânduri sobre, de-un conservatorim dus la extrem, rânduri-elogiu, care plictisesc.
Am fost, așadar, într-o seară, nu e mult de atunci, într-un turn din oțel din Roma începuturilor sau de aiurea, am fost în închisoarea celor mai înțelepți deținuți, iar unul dintre aceștia, Tullius (Marian Râlea), făcea baie într-o cadă ca o piscină, apoi celălalt, Publius (Victor Rebengiuc), lua apa din cada-piscină și o refolosea, uda florile, dacă îmi amintesc bine, economisea, erau primele momente ale dezbaterii, căci poate că o dezbatere era aceea, una despre libertate, clasici, poezie, viață și moarte, timp și spațiu, nimic și nimeni.
Publicul înconjurase scena, acum o celulă dintr-un turn de oțel, publicul respira aerul acelei celule, nu era niciun loc liber în sală, și tot publicul ăsta era acum la Roma, acolo unde e mereu vară.
Și iată-ne prinși în spectacolul Marmură, în regia lui Yuri Kordonsky, după un text de Iosif Brodski, rusul care în 1987 primea premiul Nobel, doi ani mai târziu publica acest text și peste alți câțiva ani murea de inimă la New York. Brodski, unul dintre marii emigranți ai Rusiei, acolo unde nicicând nu ar fi putut scrie ceea ce acum se juca în fața noastră! Auzeam cuvinte de-o poezie rară, iar la final am vrut să știu cine tradusese totul în română. Fusese Mașa Dinescu.
Textul era așa:
„Deoarece nu omul cucereşte spaţiul, ci spaţiul îl exploatează pe om. Iar spaţiul e inevitabil. O coteşti după un colţ - te gîndeşti că poate-i o altă stradă. Dar e aceeaşi: fiindcă se află în spaţiu. De aia şi împodobesc ei faţadele – cu tot soiul de frize – , (de-aia) agaţă numere, pun tot soiul de nume, pun câte o coloană, două... Ca să nu se mai gîndească la tautologia asta cumplită, pe orizontală. Fiindcă totul e o încăpere: o duşumea, un tavan, patru pereţi. Sud şi Nord, Est şi Vest. Numai metri pătraţi. Sau, dacă vrei, cubi. Dar orice încăpere e o fundătură, Publius. Mare sau mică, dar tot o fundătură (e). Un veceu, Publius, nu se deosebeşte de Imperiu decît prin dimensiuni. Mai rău, omul însuşi este o fundătură. Fiindcă are o jumătate de metru în diametru. În cel mai bun caz. (...)”
Un spectacol pentru intelectuali, veți spune. Și poate că veți avea dreptate. Un spectacol pe care, așa cum declarase regizorul, numai doi actori intelectuali l-ar fi putut juca, doi actori mari, de care nimeni nu se mai poate îndoi, doi actori care să poate să facă înțelese chiar și cele mai neînțelese dintre idei, doi actori care să poată trece într-o singură fracțiune de secundă de la tragism la umor, doi actori care, la o adică, să nu se ia în serios, chiar dacă dezbat cele mai serioase drame.
Despre cei doi actori – Râlea și Rebengiuc –, regizorul Yuri Kordonsky spusese:
„Ambii sunt actori intelectuali, aceasta fiind singura cale de a aborda piesa. În timpul repetiţiilor am vorbit adesea despre filosofie, istorie, poezie, artă în general, pentru a înţelege modul în care funcţionează personajele: prin emoţie, dar şi prin idee. Am putut monta piesa aceasta, fiindcă ambii actori sunt intelectuali; ei au şi transmit puternic emoţia, dar au şi nişte minţi minunate, cu experienţă şi cunoştinţe despre istorie, ei înşişi fiind martori direcţi ai unor cataclisme istorice, martorii evenimentelor care au avut loc aici în ultimele decenii, evenimente care au schimbat faţa lumii. Piesa aceasta nu poate fi jucată de actori care n-au capacitatea de a aprecia poezia, arta. Cei doi trăiesc în artă. Viaţa însăşi e artă, de aceea ei pot vorbi şi simţi aceste teme, aceste subiecte care l-au frământat atât de mult pe Brodski...“
Tullius se bărbierește într-o oglindă, Publius își amintește obsesiv acea Libie în care a fost cândva sau acea femeie care l-a iubit, Tullius vorbește cu poeții Romei antice, cu Catullus, cu Tibullus, cu Properţiu, cu Vergiliu, cu Ovidiu și cu Horaţiu, vorbește cu statuile lor din marmură, căci ei sunt cei care îi însoțesc în singurătatea celulei, ei sunt acolo, mutați de pe un soclu pe altul, aduși cu un lift care tot urcă și tot coboară, un lift ca o singură legătură cu lumea de afară, un lift care răspunde oricărei comenzi și care sfărâmă, un lift pe care Tullius îl va lua într-o noapte într-o evadare-experiment care nu duce la nimic sau poate tocmai acolo duce, căci pentru Tullius închisoarea este nimicul, dacă înțelegeți... Astfel zice Tullius:
„O modalitate de a evada, Publius, se găseşte întotdeauna. Dar o modalitate de a rămîne… De fapt ce demonstrează o evadare? Că sistemul e imperfect. Acum, bineînţeles, ţie asta îţi convine. Fiindcă tu, Publius – ghici cine eşti? – iartă-mă că trebuie să-ţi spun, eşti un barbar. Fiindcă pentru tine Pretorul e un duşman, Turnul o temniţă. Pentru mine în schimb primul e un nimeni, iar al doilea un nimic. Numai că ei – nimeni şi nimic – trebuie să fie perfecţi. Unde mi-e somniferul?”
Sunt două paturi în celula din turn, unul de-o parte și altul de cealaltă, mai sunt somniferele, mai sunt statuile din marmură, se spune că marmura e rezistentă, mai rezistentă decât oțelul, se mai spun și altele, existența e întoarsă pe toate fețele și de fiecare dată pare să iasă în pierdere, poezia e un refugiu, clasicii sunt ajutoare, un clasic te poate ajuta să evadezi, așa cum îl ajută pe Tullius, veți vedea, de un clasic poate că are nevoie orice om-închisoare, poezia rămâne o salvare, timpul și spațiul se confundă, duc timpul și spațiul undeva?
Mergeți, mergeți la „Bulandra”, Sala Icoanei, sunt multe răspunsuri acolo, sunt și mai multe întrebări, veți vedea. Și, în plus, veți auzi poezia care modelează toate cuvintele, ca un ecou al turnului de oțel, iar poezia aceea face toți banii.
