Din arhipelagul indonezian, în Munţii Bucegi
La 32 de ani, dupǎ șapte ani petrecuţi în Indonezia, Cǎtǎlin Gavrilescu conduce o afacere bazatǎ pe îmbinarea neaşteptatǎ a frumuseţii peisajului montan din Bucegi cu elemente ale culturii tradiţionale indoneziene.
Care este pe scurt povestea copilǎriei tale?
Sunt nǎscut în anul 1982, mi-am petrecut jumǎtate din copilǎrie la Târgu Jiu, în Judeţul Gorj, la bunici, iar cealaltǎ jumǎtate în Bucureşti. Bunicii locuiau în comuna Stejari, comunǎ situatǎ într-o zonǎ de deal cu multǎ pǎdure similarǎ cu cea de aici, din Buşteni. În anul 1986 pǎrinţii mei au primit repartiţie în Bucureşti, unde ne-am și mutat. Şcoala am fǎcut-o în Bucureşti, am urmat un liceu cu profil de matematicǎ-fizicǎ şi apoi am absolvit Facultatea de Ciberneticǎ. În ziua de astǎzi foarte rar mai gǎseşti copii care își petrec vacanţele la ţarǎ, în mijlocul naturii, mie însǎ vacanţele la ţarǎ şi anii petrecuţi în Indonezia mi-au marcat viaţa. Coincidenţǎ sau nu, am petrecut în ambele locuri cam aceeaşi perioada adicǎ: șapte ani.
În vacanţe sau la şcoalǎ ai fǎcut sport? Ce fel de sport ai practicat?
Da, am fǎcut sport încǎ din clasa întâi, am început cu arte marţiale Ju-jitsu pânǎ la vârsta de 14 ani cu Sensei Doru Sitarus, cel care încǎ mai practicǎ şi astǎzi aceastǎ artǎ marţialǎ. De la dânsul am luat „microbul” de a practica şi iubi artele marţiale. În perioada facultǎţii am schimbat stilul, practicând Kick-box şi Sanda (în chinezǎ se pronunţǎ „Santa”).
Cum ai ajuns în Indonezia?
În perioada facultǎţii am fǎcut sport, iar în anul patru am renunţat la sport pentru a mǎ concentra pe studii, dar la scurt timp am început sǎ am probleme grave cu spatele. Consultând patru medici, am primit patru diagnostice diferite, în timp ce la analiza RMN (n.r. - rezonanţǎ magneticǎ nuclearǎ), nu apǎrea nimic. Ajuns la serviciul de urgenţǎ, un medic chirurg, prieten de-al tatǎlui meu, mi-a zis ,,tǎiem, deschidem şi vedem ce-i acolo”. Mi s-a fǎcut fricǎ de faptul cǎ nu aş mai putea merge niciodatǎ. O prietenǎ de-a mea care studia în Bruxelles a venit acasǎ în ţarǎ, în vacanţǎ, cu o colegǎ de facultate indoneziancǎ, Sinta. Povestind despre noutǎţile din vieţile noastre, am ajuns şi la subiectul durerilor mele de spate. Sinta, auzind cele spuse de mine mi-a zis,, ştiu eu unde te poţi trata, în Indonezia”. Eu am luat-o ca pe o glumǎ, dar m-a convins. Mi-a spus cǎ în Bogor pot sǎ fac Silat (termen generic pentru artele marțiale în arhipelagul indo-malaezian), acolo în şcoala de arte marţiale, maestrul practicǎ medicina tradiţionalǎ, am vǎzut foarte mulţi oameni vindecaţi de el cu diverse afecţiuni. Sincer, eu la momentul acela nu ştiam unde este Indonezia pe hartǎ, cu atât mai puţin cum sǎ ajung acolo. Atunci, Sinta m-a îndrumat cǎtre ambasada Indoneziei care oferea bursa culturalǎ Darmasiswa pentru studenţii români. Am fost la ambasadǎ unde am depus o aplicaţie, pǎrinţii mei nu au ştiut nimic, dupǎ o perioadǎ de timp am primit un telefon acasǎ cǎ am fost acceptat la bursǎ și aşa au aflat și pǎrinţii de aplicaţia mea.
Ce te-a determinat sǎ-ţi petreci aproape un sfert din viaţa ta atât de departe de casǎ?
Ajuns în Bogor, am fost cazat de studenţi la facultate, am început sǎ-mi fac prieteni printre indonezieni şi cu ajutorul lor am gǎsit centrul de antrenament despre care îmi spusese Sinta. Centrul de antrenament era în realitate reşedinţa Maestrului, un complex cu câteva case şi o salǎ foarte mare de antrenament. În urma controlului de la spate fǎcut de Maestru, am primit medicamentaţia pe bazǎ de mirodenii pentru gǎtit adicǎ curcuma, ghimbir, scorţişoarǎ şi porția de antrenament unde trebuia să fac rostogoliri. Am ajuns a doua zi la antrenament şi aşa a început aventura mea cu Silatul, arta marţialǎ indonezianǎ, pe care am ajuns sǎ o practic intensiv pe parcursul întregii şederi în Indonezia. Aveam antrenament în fiecare zi, dimineaţa şi seara, iar timpul trecea, aşa cǎ în ultimii trei ani am ajuns antrenor pentru grupele de copii şi începǎtori şi administratorul centrului de antrenament de Silat pentru strǎini.
Cum te-au marcat cei șapte ani petrecuţi în arhipelgul indonezian şi cu ce experinţǎ ai venit acasǎ?
În urma acestei şederi acolo vorbesc fluent indoneziana, mi-am rezolvat definitiv problemele de sǎnǎtate şi mi-am schimbat radical stilul de viaţǎ. Cele mai importante lucruri pe care le-am învǎţat insǎ de la indonezieni, au fost politeţea şi zâmbetul. Ambele sunt naturale, neforţate, pline de înţelegere şi compasiune, pe care le aplic zilnic în afacerea pe care o conduc acum. Deşi plecasem pentru un an, mi-am prelungit şederea pânǎ am ajuns sǎ petrec șapte ani într-o ţarǎ cu o culturǎ total diferitǎ de a noastrǎ. De-a lungul celor șapte ani am avut parte de experinţe frumoase şi variate. Am predat limba englezǎ la Facultatea de Litere din cadrul Universitǎţii Pakuan din Bogor. Cu organizaţia de Silat am participat la o suitǎ de evenimente culturale (alǎturi de corul Indoneziei şi corul de copii din Jakarta), religioase (zile de naştere ale diverselor temple budhiste), sǎrbǎtori chinezeşti (ceremonii de Anul Nou Chinezesc), zile ale oraşelor chiar şi campionate de Silat unde fǎceam demonstraţii de arte marţiale. Am lucrat pentru Organizaţii Non Guvernamentale sau am fǎcut voluntariat în cadrul organizaţiei de Silat, organizaţie care se implica frecvent în viaţa comunitǎţii. Fiind o zonǎ puternic seismicǎ, am ajutat în zonele afectate de cutremure sau inundaţii prin strângerea de bani de la cel mai mare club de golf din Indonezia, de la Ambasada Noii Zeelande, iar împreunǎ cu Holcim, am constuit o şcoalǎ în Java de Vest, în Pangalengan. Ultimele trei luni le-am petrecut în Borneo, în junglǎ, în mijlocul triburilor bǎştinaşe de Dayaki Iban. Printre altele, sunt pasionat şi de istorie, am vrut sǎ-mi îndeplinesc un vis mai vechi, sǎ trǎiesc în mijlocul lor, sǎ le înţeleg obiceiurile şi stilul de viaţǎ. Totul a culminat, cu douǎ sǎptǎmâni înainte de plecare mea de acolo. Am fost acceptat ca membru, ca bǎrbat al societǎţii lor, marcat prin primirea a douǎ tatuaje tradiţionale, ceremonie a unui fel de ,,adopţie” a mea de cǎtre tribul Iban.
Ajuns acasǎ cu ce te ocupi?
Dupǎ cei șapte ani de practicat Silat în Indonezia, acum dau mai departe experinţa mea prin antrenamentele de Silat pe care le predau la Bucureşti, unde am un grup de 20 de oameni care vor sǎ cunoascǎ acest stil. Antrenamentul de Silat diferǎ în funcţie de vârstǎ, cele de copii se bazeazǎ mult pe elemente de acrobaţie, iar la adolescenţi şi adulţi accentul este pe partea de luptǎ. Îmi doresc sǎ încep antrenamente şi cu clase de copii. Pe lângǎ antrenamente, sunt şi administratorul unei frumoase vile în Buşteni.
Cum ai ajuns sǎ faci turism şi de ce în Buşteni?
Buşteni este locul de care s-au îndrǎgostit pǎrinţii mei care au decis sǎ construiascǎ o vilǎ, pe care ulterior au introdus-o în circuitul turistic. Foarte asemǎnǎtoare cu aria geograficǎ în care am copilǎrit, Valea Prahovei şi zona Bucegilor sunt totodatǎ spectaculoase şi specifice în felul lor. Eu nu aveam nici un gând de a face turism în Buşteni, numai cǎ întâmplarea a fǎcut, ca la începutul anului trecut când eu mǎ aflam în Franţa, unde terminasem perioada de șase luni de instrucţie în Legiunea Strǎinǎ, acesta fiind un alt vis al meu din copilǎrie, tatǎl meu a suferit un preinfarct şi inima lui funcţiona cu ajutorul unui stimulator cardiac, şi aşa am revenit în ţarǎ. Am preluat afacerea familiei mele adicǎ administrarea vilei de patru stele din Buşteni, cartierul Poiana Ţapului, vilǎ pe care am trecut-o printr-un proces de rebranding. Acum se numeşte Vila Surya şi oferǎ posibiltatea de a experimenta, pe plai mioritic, un ,,colţ de Indonezia” cu tot ce înseamnǎ culturǎ, bucǎtǎria şi tradiţiile celui mai mare arhipelag al lumii. Toate decoraţiunile sunt tradiţionale indoneziene, o parte sunt din colecţia mea personalǎ, altele sunt comandate special în Java şi Bali. La începutul acestui an am cǎlǎtorit în Indonezia sǎ cumpǎr batik, material textil indonezian, pictat manual printr-un procedeu tradiţional. Modelul este realizat pe bazǎ de cearǎ, prin vopsiri succesive cu fiecare culoare. Din aceste materiale am realizat decoraţiunile prezente acum în vilǎ, de la feţe de masǎ, la draperii şi perdele care decoreazǎ camerele cât şi restul locaţiei. Vila Surya este perfectǎ pentru o ieşire cu grupul de prieteni sau cu familia, aceasta fiind nişa pe care vreau sǎ mǎ axez mai departe.
Este turismul românesc pregǎtit pentru o temǎ atât de exoticǎ?
De ce trebuie sǎ ne limitǎm doar la turismul românesc? Suntem o naţiune europeanǎ şi trǎim vremuri interesante în care oamenii se deschid tot mai mult cǎtre a cǎlǎtori. Vila Surya îşi doreşte sǎ fie un ,,colţ Indonezian” pentru români, dar şi un punct de plecare pentru cǎlǎtoria turistului strǎin în România.
Motto-ul tǎu în viaţǎ?
„Dimana ada kemauan, di situ ada jalan”- în traducere liberǎ- „unde existǎ voinţǎ, existǎ şi o cale”.
