Visul oricǎrui montaniard este sǎ ajungǎ cât mai sus
Florin Vintilǎ (Miky) s-a nǎscut în oraşul Buşteni, acum 54 de ani, este instructor de schi şi alpinism la Centrul de Perfecţionare Montanǎ al Jandarmeriei Sinaia şi în timpul liber voluntar la Salvamont Prahova Formaţia Azuga.
Hai sǎ vorbim puţin de unde vine pasiunea pentru schi?
Pasiunea aceasta cred cǎ o am în sânge. De mic mergeam des pe munte, aici am copilǎrit, în vârf de munte, dat fiind faptul cǎ bunicii mei au fost cabanieri. Am început sǎ schiez de la vârsta de patru ani împreunǎ cu tatǎl meu, iar de la opt ani am început sǎ fac schi de performanţǎ pânǎ am plecat în armatǎ, dupǎ venirea din armatǎ am lǎsat schiul deoparte în favoarea salvǎrii de vieţi omeneşti, acolo sus, pe crestele montane.
Ai renunţat la o pasiune, pentru salvarea vieţilor omeneşti? Cum este viaţa de salvamontist?
Da, am renunțat la schiatul de plǎcere, dar nu şi la schiuri, pentru cǎ am considerat cǎ salvarea celor care au nevoie de ajutor este mai importantǎ decât o pasiune. Pe vremea aceea salvatorii montani nu erau angajaţi permanent ca salvamontişti, eu eram angajat la Fabrica de Hârtie Buşteni cu scoatere din producţie pentru a participa la acţiuni de salvare. Viaţa de salvamontist este durǎ, riscantǎ, obositoare, dar cu multe satisfacţii la finalul unei zile, sau a unei perioade de cǎutare. Salvamontiştii nu au un program, dar când sunǎ telefonul în cel mai scurt timp trebuie sǎ ne mobilizǎm pentru a ajunge la victimǎ. Informaţiile necesare le primim de la dispecerat - locul accidentului, numǎrul de persoane care cer ajutor şi eventualele traumatisme. În funcţie de aceste informaţii alegem traseul cel mai scurt şi materialele necesare pentru intervenţie în funcţie de gravitatea traumatismelor. Deplasǎrile la locul indicat le facem cu maşina, vehicule de teren, ATV-uri, schiuri de turǎ.
Este complicatǎ operaţiunea aceasta de salvare?
În cazul în care victima poate da relații despre traseu, despre locul accidentului cu aproximație, atunci intervenția este mai uşoară adicǎ dureazǎ vreo cinci, șase ore, iar în cazul în care nu putem obţine multe informaţii atunci operaţiunea devine dificilǎ, adicǎ dureazǎ mai mult de zece, douăsprezece ore.
Spune-mi, sunt cazuri în care acţiunea de cǎutare dureazǎ mai mult de 12 ore?
Da, în acest caz turiştii au fost singuri plecaţi pe trasee, au dispǎrut, iar familia face apelul cǎtre salvamont, dar ei nu ştiu multe detalii despre traseu. Atunci cǎutarea este anevoioasǎ şi necesitǎ eforturi suplimentare, chiar participarea mai multor formaţiuni.
Mi-ai zis cǎ eşti instructor de alpinism? Practici alpinismul?
Sunt instructor de alpinism, aşa cum am spus, la Centrul de Perfecţionare Montanǎ al Jandarmeriei Sinaia, unde predau cursuri de alpinism pentru cadrele din minister. Dar nu vreau sǎ vorbesc despre aceasta, ci despre pasiunea mea, pe care o am pe lângǎ dorinţa de salvare de vieţi omeneşti. De tânǎr mi-a plǎcut sǎ escaladez muntele. În acest mod am ajuns un neînfricat în a urca pe piscuri cât mai înalte.
Care au fost primele tale trasee alpine?
Am început escaladarea cu vǎile de abrupt din Bucegi, dupǎ care am avut dorinţa şi curiozitatea de a vedea lumea cât mai de sus. Nu vreau sǎ mǎ laud, dar dacǎ am fost întrebat pot spune cǎ am ajuns pe cele mai înalte vârfuri din Carpaţii României, vârfuri cu o altitudine de peste 2500 de metri Moldoveanu, Parâng, Păpușa din Retezat. În anul 2006 am organizat o expediţie care a vizat trei dintre cele mai reprezentative vârfuri din Europa, Montblanc-4807 metri, Matterhorn-4307 metri, Eiger-3900 metri. Dupǎ aceastǎ expediţie, în anul 2008, am fost cu un coleg pe vârful Khantengri din Kazacstan, înalt de 7010 metri. Alpinismul este cel mai frumos sport care poate exista, dar practicarea lui fǎrǎ o tehnicǎ şi condiţie fizicǎ bunǎ, poate fi o formǎ mai mult sau mai puţin conştientǎ de sinucidere.
Pentru traseele alpine îţi trebuie echipament special?
Da, pe lângǎ cel montan, în funcţie de anotimp şi zonǎ, trebuie sǎ ai anumite materiale specifice ecaladǎrilor cum ar fi: coardǎ, ham de asigurare, cascǎ, mănuşi pentru rapel, câteva pitoane, colţari pentru gheaţǎ, piolet.
Instructor de schi eşti numai la Centrul de Perfecţionare Montanǎ al Jandarmeriei Sinaia, sau ții cursuri şi pe pârtie în timpul liber?
În puţinul timp liber pe care îl mai am, îmi place sǎ împǎrtǎşesc din propria mea experinţǎ de schior, doritorilor de a învǎţa tainele schiatului. Dǎruiesc aceastǎ tainǎ de la mic la mare, dar prefer şi îmi place sǎ lucrez cel mai mult cu copii.
De ce preferi copii, sunt mai receptivi şi mai dornici de rezultate?
Pot spune cǎ da, de la primele lecţii, cei mici percep totul ca pe un simplu joc, iar abia dupǎ primele mişcǎri pe zǎpadǎ devin curioşi şi dornici de a învǎţa cât mai repede şi mai multe tehnici. Aşa cum am spus primele ore sunt jocuri de iniţiere, alunecǎri pe zǎpadǎ pe pante mici, dupǎ care începem sǎ mergem din ce în ce mai sus pe pârtie pânǎ încep sǎ capete încrederea necesarǎ în ei, ajungând sǎ înveţe tehnici mai complexe. Sunt iubit şi îndrǎgit de cei mici şi la finele fiecǎrui stagiu am satisfacţii.
„Nu-i bucurie mai mare,
Când simţi stânca sub picior
Unde te avânţi pe creste
Ca pasǎrea în zbor”.
