X

Pățanie la un post de la Văpseaua D-Albastru

16 Noi 2019 | scris de Emil Boboescu
  • Pățanie la un post de la Văpseaua D-Albastru

nan rating / 0 voturi
Review Merg.In

           Țoc, țoc, țoc, țoc, țoc, țoc pe caldarâm se auzeau pași cadențați.

          - Stăi! Care ești acolo?! Luminează-ți fața! Parola!

          - Mircea!

          - Mircești!

          - Apropie-te!

           O pereche de cizme se rupse din restul seturilor și se apropie de cel care purta felinarul și pușca.

          - Să trăiți, don’ serjent! Vă raportez, că n-am nimic de raportat! S’ trăiţ’!!!

          - Mă Ioane, de câte ori ţi-am zis, când pleci la iegzerciţ, lasă dracu’ şorţu’ ăla acasă, că te râd şi copiii!

        Vaşnicul apărător al cinstei şi ordinii publice de la răspântia Căii Rahovei cu Şoseaua Viilor îşi aţinti ochii de sub chipiul albastru ocolind ţeava puştii în onor şi, spre surprinderea sa şi hazul tuturor, observă cum de sub poalele mantalei vestonului se iţeşte mândru şi galeş şorţul gălbui şi parfumat de proprietar de cârciumă, căci, în zilele în care nu era „de rond”, soldatul gardist Ion Popescu devenea la loc Nea Ion, cârciumar şi „propitar”.

          Iar asemenea scene se puteau repeta prin tot oraşul, nu doar în Sectorul de Albastru, zis popular şi „văpsea”.

       Acum 135 de ani şi mai bine, pe lângă sergenţii de stradă, agenţi ai poliţiei de ordine publică, liniştea şi pacea cetăţenilor era asigurată de „Guardia orăşenească” sau „Garda civică”. Aceasta era supusă legilor militare, înarmată de către Ministerul de Război, dar avea ca primă necesitate la pace, ordinea publică de unde se subordona Ministerului de Interne. Ea era formată din toţi bărbaţii valizi între 21 şi 45 de ani care nu erau prinşi într-un alt element al puterii armate. Organizarea era militară, în companii, batalioane şi legiuni, toate regionale, cele mai multe fiind la Bucureşti, în număr de cinci, pe fiecare sector de culoare, iar în celelalte mari oraşe câte una.

       Aşa ajunse şi Ion cârciumarul să fie şi soldat şi în post la răspântie de şosele şi uliţi. Ce e drept şi Măriei, cârciumăreasa, prea îi plăcea când se plimba ţanţoş prin faţa oglinzii şi prea îl cinsteau toţi când pleca la post. Doar, vorba aceea, cârciuma era pe Viilor o idee mai jos.

     Dar, de data o cam sfeclise. Patrula rânjea până la urechi, iar Nea Nicu, pe numele lui Sergent gardist Nicolae Ionescu, comandantul patrulei şi al secţiunii, ştiut de două mahalale, că pe cât e de dur, pe atât e de ferm, îl luase deja la rost. Iar acest sergent venea de la oaste, nu fusese ales de vecini, aşa cum se făcea cu unele grade inferioare. În goana mare, întârziind la deşertarea masticii din sticle în clondire, uitase să-şi dea jos şorţul de cârciumar, acel însemn al puterii peste licori, butoaie, sticle, halbe şi pahare, precum regele avea coroana sa, generalul, soarele la chipiu, iar Nea Nicu, galoanele aurii şi musteţile aşişderea.

        Mai roşu la chip decât vinul cel vechi cel dădea numai obrazurilor ştiute, nu orişicui muşteriu, soldatul nostru gardist, încercă să bânguie ceva dar sergentul i-o reteză scurt:

         - Jos arma, jos centura, jos vestonul, dezechiparea! Pune şorţul unde-oi şti şi când trece un copil sau alt muşteriu, dă-l să ţi-l ducă acas’, că ne faci de râs pe toţi.

         - Am înţeles, s’ trăiţ’!

        Şi apucă-te şi lasă puşca jos, scoate bulendrele, scoate şorţul, pune bulendrele la loc, aranjează-te Ioane şi ia şi puşca să nu uiţi de ea că te mănâncă din ochi sergentul.

         După toată această harababură, acelaşi sergent îşi reluă patrula sub comandă şi plecă mai departe, spre următorul post.

        Cine mai ştie, dragi cititori, că acum un veac şi jumătate, la intersecţia Rahovei cu Viilor noapte de noapte se posta un soldat cu arma la picior, cu chipiu şi veston albastru, centură cu cartuşe şi baionetă lungă care păzea liniştea şi ordinea publică şi cu un foc în aer dădea alarma patrulei de gardă, cât şi sergenţilor de poliţie care patrulau pe străzi. Iar acel soldat era din mahala, recrutat în gărzi după ce făcuse stagiul militar obligatoriu şi acum pus să păzească bunurile şi somnul propriilor vecini.

         Cred că nimeni...

 

Foto: Grigore Capșa ca soldat al Gărzii Civice este publicat în lucrarea Cornel I. Scafeș, Ioan I. Scafeș, Horia Vl. Șerbănescu, Corneliu M. Andonie, Armata română în Războiul de independență 1877 - 1878

 

Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

 

Comentarii