X

De la fotbalist la muzeograf

04 Oct 2019 | scris de Stela Giurgeanu
  • De la fotbalist la muzeograf

3,00 rating / 2 voturi
Review Merg.In

Cînd aveți nevoie de povești, faceți un drum în Sectorul 5, pe strada Gheorghe Marinescu nr. 19. Urcați la etajul doi și sunați la apartamentul 11 sau 12 veți întâlni unul dintre cei mai desăvârșiți povestitori.

 

Visa să ajungă fotbalist. Juca la Dinamo și urma să aibă o carieră de performanță. Un accident,  urmat de o perioadă lungă de recuperare, i-a frânt însă visul. Cu toate acestea, ca orice om inteligent, avea și planul doi. Pentru că, pe lângă sport, cititul era a doua mare pasiune.

„Când nu eram pe teren, stăteam cu nasul în cărți” - începe povestea lui Adrian David, muzeograf la Muzeul Literaturii Române.

L-am întâlnit într-o dimineață, la Casa memorială Liviu Rebreanu – unde este angajat ca muzeograf. M-a primit cu același zâmbet și cu aceeași întrebare pe care o pune tuturor vizitatorilor: „Cât timp aveți la dispoziție?” Pentru că Adrian David nu este doar un muzeograf, ci este unul dintre acei povestitori înnăscuți, pentru care tolba de povești nu se golește niciodată.

Ascultându-l vorbind despre Rebreanu sau despre vecinii săi de palier, familia poetului Minulescu, uiți că afară este 2019 și, pe nesimțite, te lași purtat în vremurile interbelice pe care muzeograful le recreează, în decorul intact rămas din acele vremuri.

Nu este genul de muzeograf care să recite un scenariu prestabilit. Îmi spune că poveștile sale depind foarte mult și de interlocutor. De curiozitățile, de întrebările pe care acesta i le pune. Pentru că el însuși este un om foarte curios – pentru el, finalul unei cărți înseamnă, de fapt, începutul unei căutări. Cine este scriitorul din spatele scriituri, care este sau a fost viața lui, ce povești personale l-au marcat și l-au îndemnat să-și aleagă subiectele. De aceea, când îți vorbește despre Rebreanu sau Minulescu, muzeograful deschide de fapt o ușă către viețile lor private, spre relațiile și spre sufletele lor. „Căutam să aflu mai multe despre scriitori, pentru că așa le înțelegeam mai bine și scriitura. Descoperi legături între oameni, între viețile lor, care la primă vedere pare că nu au nici o conexiune.”

A terminat Facultatea de Istorie în 2000 și, deși a fost și profesor, a ales totuși drumul Muzeului de Literatură Română.

În prima zi, când s-a angajat la MLR, Elena Fluerașu, șefa secției Patrimoniu, „un om care, alături de fostul director, Alexandru Condeescu și Violeta Barbu, șefa biroului Arhivă patrimoniu, au fost părinții mei în muzeografie” - l-a dus în Sanctuarul cărții – biblioteca de carte veche și rară a muzeului. A vrut să vadă abecedarul scris de Ion Creangă... „când l-am găsit, când am văzut semnătura în original a scriitorului, mi-au tremurat mâinile.”

De trei ani, de cînd lucrează ca muzeograf la Casele memoriale Liviu Rebreanu și Ion Minulescu a văzut cât de mult contează să povestești oamenilor despre viețile scriitorilor. „De când sunt aici, clișeele despre tinerii care nu mai citesc au dispărut” pentru că, printre vizitatori, care deși sunt din toate categoriile, români, dar și străini, sunt și foarte mulți elevi de liceu – îmi povestește chiar cum, o dată, un grup de elevi a renunțat să plece să mănânce preferând prânzului, „hrana spirituală”.

Îl întreb cum este să locuiești practic, jumătate din viață, în aceste două apartamente, care au rămas intacte, conform actelor de donație, fără nici o modificare față de cum erau când cei doi scriitori și familiile lor trăiau.

„De cum deschizi ușa, te învăluie culorile, portretele, tablourile. Fiind zi de zi aici, și având sufletul plin de poveștile lor, deja le simți prezența prin casă. Minulescu cu soția, recitându-și unul altuia versurile scrise sau sfătuindu-se reciproc. La Rebreanu, o vezi pe soția lui, Fanny, care, precum cloșca cu puii de aur, își proteja cuibul față de străini. Apartamentele acestea, care odinioară erau pline de personalități, de poveștile și aerul boemei interbelice sunt ca un refugiu de realitatea de afară.”

Îi spun, cu toată sinceritatea, că îi admir pasiunea și abilitatea extraordinară de povestitor. Îmi răspunde, cu modestie: „E bine și normal ceea ce fac. Depinde de noi să mergem și acasă și la job cu zâmbetul pe buze”.

 

Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Comentarii