Dacă aveți vreodată un ghes să renunțați, fie doar și pentru câteva ore la prezent, în favoarea unei călătorii în trecutul interbelic al Bucureștiului, pe strada Gheorghe Marinescu, nr 19, în sectorul 5 al Capitalei, se află un portal către acele vremuri.
Clădirea, construită în stil Art Deco și dată în folosință în 1934, a fost cunoscută în epocă drept „Blocul profesorilor” și a găzduit, timp de decenii, două familii celebre: Minulescu și Rebreanu.
Cum intri, vezi două scări. În dreapta, cea principală, în spirală, iar în stânga, o scară secundară, despre care aveam să aflu că era destinată servitorilor – care și locuiau în acea parte a clădirii.
Întîmplarea a făcut să sun la apartamentul nr.11 (care din 1995 este „Casă Memorială Liviu și Fanny Rebreanu”, administrată de Muzeul Național al Literaturii Române), chiar cu o zi înainte de aniversarea scriitorului – Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie. Din start vă spun, nu eram absolut deloc pregătită pentru ce aveam să descopăr după ușa înaltă a apartamentului.
Pentru că, pe de o parte, Muzeul nu are nimic din proverbiala răceală a unui muzeu. Este, practic, un apartament din care proprietarii par a lipsi de doar cîteva ore, nu de zeci de ani. Totul, absolut totul este lăsat exact ca în vremurile când familia Rebreanu locuia aici. Pe de altă parte, ghidul, muzeograful Adrian David, pare mai degrabă un prieten intim al familiei, care te conduce înapoi în timp, cu un meșteșug și o vorbă care te fac să uiți de prezent și care te trag, pe nesimțite, în vremurile de demult, înviind, în orice colț al apartamentului, personajele uluitoare care au trecut pe aici.
Încă din vestibul, plin de tablouri și lucrări de sculptură, îți va atrage atenție asupra unei schițe mici, făcută în creion. Un portret de fetiță, alături de o jucărie.
Este Crăciunul din 1913. În familia Rebreanu se află, ca de obicei, multe personalități ale culturii, printre care și pictorul Iosif Iser. În toiul distracției, într-un moment de neatenție, bradul se aprinde brusc de la o lumânare. Incendiul, deși stins rapid, pârjolește bradul și majoritatea cadourilor – inclusiv o maimuțică roz, de pluș, primită în dar de Puia Rebreanu, fetița scriitorului. Disperarea copilului care își pierde în asemenea mod dramatic jucăria este consolată, în câteva linii de creion, de Iosif Iser, care-i desenează pe loc maimuțica, dând astfel o viață nebănuit de lungă (și celebră) animăluțului de pluș.
Tot în vestibul afli că Rebreanu a fost și el un pasionat desenator: câteva schițe făcute în perioada refugiului de la Iași, dar și un autoportret stau dovadă. În oglinda care ascunde un dulap, despre care ghidul povestește mucalit că micii vizitatori îl consideră un pasaj secret din Narnia, ți se pare că trec, razant câteva siluete. Le identifici pe rând, cu ajutorul muzeografului care, te oprește puțin, chiar la intrarea în living. Pe perete îți arată un afiș vechi, de teatru, care anunță deschiderea stagiunii Teatrului Național din Craiova – afiș pe care dibuiești numele actriței Fanny Rădulescu, viitoarea soție a lui Liviu Rebreanu.
Intrând în sufragerie simți din plin copleșitoarea prezență a familiei. Mobilă opulentă, dar caldă, amintiri adunate de-a lungul unei vieți. Într-o parte, pick-up-ul și radioul lui Rebreanu. Central, o vitrină care adăpostește toate cadourile pe care Liviu Rebreanu le-a adus soției și fiicei, din toate țările prin care a colindat: porțelanuri Rosenthal, perle, sticluțe Murano, parfumuri și o colecție de păpuși italiene, pe care scriitorul le-a cumpărat pentru Puia din Italia, „botezându-le”: Mimi, Bambolina, Maria Sevilla și Alma.
Alături este o încăpere unde găsim biroul scriitorului, adus din casa de la Valea Mare. Pe birou, printre agende, pene de gâscă și cărți de rugăciune, îmi atrag atenția lampa favorită a lui Rebreanu, în formă de bufniță și o călimară – primul cadou făcut de Fanny soțului ei – cu două recipiente: unul pentru cerneală, altul pentru nisip – Puia Rebreanu povestea cum, în copilărie, cea mai mare bucurie a ei era să împrăștie nisip peste foile proaspăt scrise de tatăl său. Lângă birou, o măsuță orientală pe care stă un serviciu de cafea, Rebreanu fiind un consumator înrăit, atât de tutun, cât și de cafea.
Părăsind biroul, traversând livingul, intri în sufragerie – unde, în spatele ușii, vezi gheridonul pe care era adusă mâncarea – pe bufetul din partea opusă existând și un gong prin care servitorii chemau familia la masă. Pereții sufrageriei sunt tapetați cu icoane foarte vechi, Rebreanu fiind, în egală măsură, și o fire bisericoasă, dar și lumească – căci printre icoane descoperi și un dulăpior bizar, din lemn, încrustrat cu simboluri din astrologie: un adăpost pentru jocul de cărți și cel de loto.
De altfel, omul din spatele scriitorului îți apare și în bucătărie, unde afli că Rebreanu era și un bucătar pasionat: făcea scovergi, învârtea în bulion și punea murături.
Cu toate astea, imaginea de familie idilică, el, un soț celebru, ele – soție și fiică, frumoase și iubitoare, avea să-mi fie completată de poveștile realismului din spatele reveriei.
Este Crăciunul din 1913. În familia Rebreanu se află, ca de obicei, multe personalități ale culturii, printre care și pictorul Iosif Iser. În toiul distracției, într-un moment de neatenție, bradul se aprinde brusc de la o lumânare. Incendiul, deși stins rapid, pârjolește bradul și majoritatea cadourilor – inclusiv o maimuțică roz, de pluș, primită în dar de Puia Rebreanu, fetița scriitorului.
.jpg)
Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
