Cartierul Cotroceni e traversat de Bulevardul Eroilor Sanitari, iar înspre Facultatea de Medicină toate străzile – tăcute, elegante, înțesate de case cu iederă, în umbra coroanelor de tei – au nume de medici. M-am plimbat pe aleile cu numele iluștrilor.
Victor Babeș, Nicolae Paulescu, Gheorghe Marinescu și Dimitrie Bagdasar au avut vieți exemplare și neștiute, au descoperit neuronul și insulina, au scris tratate filozofice și au realizat filme pe peliculă, așa că, dragi cititori, să le „consultăm” biografia.
Babeș bacteriologul
Există în Cotroceni o stradă şi o piaţă care poartă numele lui Victor Babeș. Victor Babeş (28 iulie 1854, Viena – 19 octombrie 1926, Bucureşti), este bacteriologul. Îi știm fotografia. Ochii vigilenți, poza din profil, ochelarii pince-nez. Copil din familie cu stare. Inteligent. Hiperinteligent. Părinţii săi au fost Sophia (n. Goldscheider, dintr-o familie vieneză înstărită) şi Vincenţiu Babeş, cărturar şi om politic din Banat, stabilit la Viena, unul dintre fondatorii Partidului Naţional Român şi ai Academiei Române. Babeș a făcut studii de medicină la Budapesta şi Viena. Este coautor în 1885, împreună cu savantul André-Victor Cornil, al primului tratat complet de bacteriologie din lume. În 1887 a pus bazele Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti, primul institut de cercetări ştiinţifice din România, care îi poartă numele din 1925. A fost al doilea medic din lume, după Louis Pasteur, care a studiat şi a tratat turbarea. A introdus vaccinarea antirabică în ţara noastră în 1888, a inventat metoda de imunizare antirabică prin asocierea vaccinului cu serul antirabic. A cercetatat difteria, lepra, tuberculoza, pelagra şi a febra tifoidă. Nu s-a oprit, s-a concentrat mai departe. A descoperit peste 50 de germeni patogeni necunoscuţi şi a umplut caiete de însemnări cu cercetările sale despre metode noi de colorare a bacteriilor şi a ciupercilor. A pus în evidenţă antagonismele microbiene, ca un precursor al ideilor moderne asupra antibioticelor. O clasă de paraziţi (babesii) şi maladia asociată (babesioza) îi poartă numele. În perioada ocupaţiei germane a Bucureştiului (între 1916 și 1918), preocupat de activitatea profesională, a preferat să rămână în capitală. În pofida dificultăţilor, s-a ocupat cu succes de stingerea epidemiei de variolă şi a focarelor de tifos şi holeră, ţinând în acelaşi timp şi comunicări ştiinţifice la Academia Română. În 1924 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie.
Paulescu. Despre „suflet” și insulină
În Controceni se află strada și statuia lui N. Paulescu, lângă Facultatea de Medicină. O statuie în manieră clasică. Savantul din piatră stă pe un soclu în formă de jilț și pare atins de har. Așa sunt medicii, zice poporul pacient. Iar Nicolae Constantin Paulescu (11 noiembrie 1869 - 19 iulie 1931) a fost un medic di granda. Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru științele naturale, pentru fizică și chimie, precum și pentru limbile străine, clasice și moderne. Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza “Recherches sur la structure de la rate” (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu”, în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog, și apoi ca intern sau ca medic secundar la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne. În anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările “Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului” și “Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală”. În anul 1901, obține la Universitatea din Paris al doilea doctorat în științe cu dizertația “Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii”. În anul 1900 se reîntoarce în țară și este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din București. În anul 1902 își deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generația spontanee și darwinismul în fața metodei experimentale”, iar în 1905 ține trei lecții faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul “Noțiunile
Gheorghe Marinescu și celula nervoasă
Dr. Gheorghe Marinescu dă numele unui Bulevard în Cotroceni. A fost fondatorul scolii de neurologie româneşti. În 1882 - după absolvirea Seminarului Central - se înscrie la Facultatea de Medicină din București. Cu sprijinul lui Victor Babeș, în al cărui laborator de Anatomie Patologică și Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, își continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă de Jean-Martin Charcot. A fost șef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultății de Medicină din București. Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film științific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuși Auguste Lumière recunoștea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam „La Semaine médicale”, dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări și vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puțini savanți au urmat calea deschisă de dumneavoastră. ” La 25 octombrie 1899, medicul Alexandru Bolintineanu a susținut la Paris o teză de doctorat despre coxotuberculoză care se baza pe studiul mersului bolnavilor din filmele realizate la Spitalul Pantelimon. Considerate pierdute multă vreme, o bună parte din acestea au fost descoperite în 1975 într-un fișet de-ale profesorului. În anul 1909 apare la Paris monografia La Cellule Nerveuse, cu o prefață elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal. Marinescu a fost, astfel, primul care descoperă structura neuronului la microscop. Dar, ca și în cazul Paulescu, premiul Nobel nu i-a revenit. A fost, totuși, recompensat cu Premiul Academiei Franceze. Marinescu a menținut un contact strâns cu foștii lui colegi din Paris, cele mai multe din numeroasele sale publicații au apărut în limba franceză. Împreună cu patologul francez Paul Oscar Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un pacient cu leziuni ale substantiei nigra (zonă a creierului care controlează simptomele motorii) a constituit baza de lucru a lui Edouard Brissaud în demonstrarea rolului acestei formații în patogenesa parkinsonismului. Devine din ce în ce mai cunoscut și apreciat în cercurile științifice de specialitate internaționale; în 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. În 1919 clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani. Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroși, care vor constitui nucleul Școlii Românești de Neurologie. Întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca „Cercetări histo-chimice asupra fermenților oxidanți în fenomenele vieții” (1924), “Bătrânețe și reîntinerire (1929), „Reflexele condiționate” (1935, împreună cu Arthur Kreindler), “Tonusul mușchilor striați” (1937, împreună cu Nicolae Ionescu Sisești, Oskar Sager și Arthur Kreindler), „Determinism și cauzalitate în domeniul biologiei” (1938). Din testamentul lui Marinescu: „... Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aș voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuși trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Țară Românească”.
Dr. Bagdasar neurochirurgul
Dumitru Bagdasar (sau Dimitrie Bagdasar, n. 17 decembrie 1893, Roșiești, Vaslui, România – d. 16 iulie 1946, București, România) a fost un medic neurochirurg român, profesor la Facultatea de Medicină din București, care a pus bazele școlii românești de neurochirugie. A fost căsătorit cu Florica Bagdasar, prima femeie ministru din România. Dumitru Bagdasar s-a născut într-o familie armeană de țărani răzeși cu mulți copii. A fost cel mai mare dintre băieți. “Înzestrat cu o deosebită sete de învățătură și o putere de muncă prodigioasă, Dimitrie a fost un elev strălucit, începând încă din școala primară pe care a urmat-o în Idricii de Sus. Distanța de câțiva kilometri dintre casa părintească din Roșiești și școala din Idricii de Sus, o parcurgea pe jos de două ori pe zi, adeseori pe întuneric, înfruntând intemperiile vremii”, citim în „Dumitru Bagdasar: Muncă și caracter, ediție și prefață îngrijită de Ștefan I. Niculescu”, Editura Eminescu, București, 1987. Pe când urma Facultatea de Medicină intervine Primul Război Mondial. Bagdasar este mobilizat și trimis pe front ca medic militar. Demobilizat în 1918, își continuă studiile medicale până în 1922 când obține titlul de Doctor în Medicină cu teza „Contribuțiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic”. Se orientează către Neurologie la clinica marelui neurolog, Dr. Gheorghe Marinescu. După absolvire devine medic secundar la Spitalul Militar unde, în anii 1922–1926 acumulează vaste cunoștințe de Neurologie și Chirurgie Generală la secția Neurologie condusă de Dr. Dimitrie Noica, respectiv secția Chirurgie condusă de Dr. Mihail Butoianu. Frecventează de asemenea Laboratorul Catedrei de Histologie – pe atunci sub conducerea Dr. Ștefan Besnea – și Anatomie patologică București. În 1927 își dă demisia din armată, se căsătorește cu Dr. Florica Ciumetti (se cunoscuseră ca mediciniști). În loc de călătorie de nuntă, cu resurse foarte modeste, pleacă împreună la specializare în America, la Boston. Aici, în anii 1927-1929, Dumitru Bagdasar se specializează în Neurochirurgie la vestita clinică Peter Bent Brigham a Dr. Harvey Cushing, pionierul mondial al neurochirurgiei moderne. Întorși în țară în 1929, Doctorii Dumitru și Florica Bagdasar întâmpină greutăți din partea oficialităților și sunt repartizați la periferia țării. Primele intervenții neurochirurgicale, Dr. Dumitru Bagdasar le realizează, în condiții improvizate, precare, în Spitalul din Jimbolia, apoi în Spitalul de Boli Nervoase din Cernăuți. Cu sprijinul profesorilor Ion Iacobovici, Nicolae Minovici și al devotatului său prieten, marele histolog Ion T. Niculescu, obține, prin concurs, în 1935, înființarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu zece paturi și o singură sală operatorie, în Spitalul Central de Boli Nervoase și Mintale din București. Acesta a devenit nucleul viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultății de Medicină, de unde se va dezvolta școala românească de neurochirurgie. Aici și-a format în sfârșit propria echipă de neurochirurgie, așa-numita echipă de aur, care în primii ani a constat din: doctorii Constantin Arseni, Ion Ionescu și Sofia Ogrezeanu-Ionescu. Aceasta din urmă a devenit prima femeie neurochirurg din România și, se pare, din lume.
În Controceni se află strada și statuia lui N. Paulescu, lângă Facultatea de Medicină. O statuie în manieră clasică. Savantul din piatră stă pe un soclu în formă de jilț și pare atins de har.
.jpg)
Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
