Am bilete la teatru. Sunt gata să ies pe ușă – ca de obicei – mult mai târziu decât planificasem. Pendulez între metrou și taxi, cu metroul sigur întârzii – mai sunt 15 minute, nu am nicio șansă. Cu taxiul ajung la timp în teorie, dar protestele și târgul de Crăciun mă fac să am îndoieli.
Orșicât, mă urc în taxi și dau destinația: la Muzeul Național de Artă Contemporană, cu intrare din Calea 13 Septembrie.
„Albastru/Portocaliu” se joacă de la ora 20.00 la MNAC.
„Da ce faceți, domnișoară, la ora asta la Senat?”
„Nu merg la Senat. Se joacă o piesă de teatru în muzeu.”
„Teatru la Senat?!”. Profită că suntem la semafor și se întoarce revoltat spre mine. Insistă: „Domnișoară, vedeți că acolo e Parlamentul. Mai verificați biletele, să nu vă duc greșit.”
Îi mulțumesc pentru grijă și pentru că am ajuns la timp.
Intru în clădire și profit de timpul rămas. Mă opresc la expoziția de la parter. „Triaj – Donația Ethel Lucaci-Băiaș și Silvu Băiaș”. Pe perete este explicat demersul MNAC-ului și implicit al coordonatorului muzeului de a folosi spații încărcate simbolic – în acest caz, parterul fostei Case a Poporului – ca pe o stație de triaj. Încep să mă plimb printre exponate. Xilogravurile și sculpturile în piatră ale lui Ethel, precum și tehnica ei specială sunt primele care sar în ochi. Încărcarea ideologică vine din perioada în care cei doi au devenit consacrați – anii 70. „Victoria Socialismului” sau „Zidărița” sunt lucrări reprezentative atât pentru traiectoria lui Ethel cât și pentru perioada marcantă în care aceasta a creat. Xilogravurile și cărțile ilustrate ale lui Silviu Băiaș par că încearcă o delimitare de încarcarea ideologică a restului de lucrări din expoziție.
Urcăm la etajul 4, ni se înmânează câte un halat verde pe care trebuie să îl îmbrăcăm, luăm loc. Pe fundal se aude Poetrip – Oana și Ștefan aflându-se la câțiva metri de noi, îmbrăcați și ei în halate. Scenografia, care îi aparține lui Laurențiu Ridiche, este una aparte. Scaunele sunt așezate pe laturi, aproape de balustradă. Decorul piesei este montat la etajul inferior, printre lucrări care îi surprind pe Nicolae și Elena Ceaușescu, pe muncitorii socialiști, clădiri cu steagul și portretul lui Ceaușescu în vârf.
Decorul piesei e minimalist, cu o masă albă, și patru cuvinte asamblate din litere verzi sunt așezate în jurul ei. Ele citesc: „Obor”, „India”, „Rahova” și „Ferentari”. Așezat pe o oglină culcată e un borcan în care stă Cumințenia Pământului. Pe masă e un bol cu obiecte rotunde albastre. Par portocale.
Începe piesa. Facem cunoștință cu cele trei personaje: Gilda – pacienta, doctor Tudor – medicul Gildei și doctor Robert – șeful de secție. Aflăm destul de repede că Gilda este de etnie romă și internată (voluntar) la secția de psihiatrie spitalului. Ea trebuie să plece a doua zi, și-a strâns deja lucrurile, și-a făcut bagajul. Dar plecarea dintr-odată nu mai pare atât de sigură, întrucât doctorul Tudor are îndoieli față de Gilda. Cum o să se descurce singură în Ferentari? De ce spune că tatăl ei e Gandhi? Dar, mai ales, de ce vede portocalele albastre?
Gilda se află la intersecția mai multor niveluri de stigmatizare, izolare și nepăsare. Din partea comunității și a societății din cauza condiției ei; din partea doctorilor pentru care ea devine din ce în ce mai puțin o persoană reală care trebuie ajutată, și din ce în ce mai mult un simplu obiect al disputei și al exercițiului puterii. Prin mijloace artistice, „Albastru/Portocaliu” critică puternic sistemul medical românesc, i.e.: abuzul de putere, ierarhizările și metodologiile standard rigide, rasismul instituțional și etnocentrismul angajaților, procedurile medicale în ceea ce privește tratarea anumitor condiții – în cazul de față, schizofrenia.
Gilda e disperată să plece, apoi disperată să rămână. Dr. Tudor e cald și plin de compasiune la început, dar își pierde repede controlul, țipă la Gilda și o numește „cioară”. Dr. Robert pare că promovează o conduită ireproșabilă, dar abuzează de puterea sa și, în loc să o trateze, o îndeamnă pe Gilda să meargă acasă și să asculte niște manele.
„Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dacă-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.
Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.
Dar eu, deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu, sunt ură.”
Pe fundal se aude „Ură” de Alexandru Macedonski, cântat de Poetrip.
Cele două ore și jumătate de „Albastru/Portocaliu” sunt o satiră excelent adaptată după originalul John Penhall de către Mihai Lukacs; cu un dialog tragicomic și o interpretare care pe atât de dificilă, pe atât de bine este realizată de către actrița Zita Moldovan.
Fiți cu ochii pe trupa Giuvlipen și mergeți neapărat să vedeți următoarea reprezentație.
Adaptare după piesa „Blue/Orange” de John Penhall
regia artistică – Mihai Lukacs
distribuție: Zita Moldovan, Claudiu Dumitru, Iulian Gliță
muzica live – Poetrip
scenografie – Laurențiu Ridichie
Acest material este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2017.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
