X

Cum era în club acum 20 de ani

03 Noi 2015 | scris de Aura Clara Marinescu
  • Cum era în club acum 20 de ani
    Foto: Dragos Asaftei

5,00 rating / 4 voturi
Review Merg.In
Fiind o provincială toată copilăria, în liceu visam să ajung mai repede la Bucureşti ca să merg la teatru, la cinema, în club, să am parte de tot ce micul meu târg de provincie nu oferea. M-am cazat la cămin în Bucureşti prin 1995. Am început să frecventez celebrul Club A, Backstage, mai apoi Fire Club, B52, pe aici mă învârteam. Cel mai des mergeam în Club A, era o legendă, mai vedeam muzicienii preferaţi, era altă lume. Şi multă muzică bună. Fiecare seară avea specificul ei. Joia era zi de film, de discuţii. Parcă aşa îmi amintesc. Club A era „mama” tuturor. Pentru mine.
În Club A aveam seara mea preferată, miercurea, era seara rock şi blues. Acolo erau aduşi Rolling Stones, Led Zeppelin, Queen, Beatles, Deep Purple, Midnight Oil, etc. Eram „satanistă” încă de atunci. Dar şi alţii erau, studenţi la Arhitectură, ASE, Medicină, Geografie, Litere. Ce căutam acolo? Prietenia, cred. Muzica sigur. Tovărăşia. Era o lume frumoasă. Şi ne plăcea să fim împreună. 

Pe vremea aia nu conta că nu puteam respira din cauza fumului de ţigări (sunt nefumătoare), nu conta că mă întorceam în camera de cămin mirosind a tutun, nu conta că nu aveam loc să dansez (dansam pe loc, ca sardinele, cei care ajungeau pe scenă erau fericiţi, aveau loc, dar acolo era irespirabil), stăteai până dimineaţa, nu plecai până nu începeau autobuzele să circule. Chiar dacă nimereai lângă grupurile expansive de la care primeai coate în faţă. Părea ceva normal să te distrezi la subsol. 

Poate am fost cu toţii nişte proşti?! Nişte tineri proşti?! Nimănui nu cred că i-a trecut prin minte să reclame lipsa de aer (erau nişte guri de aerisire sinistre care suflau vânt şi când nimereai sub una parcă te „ridica la cer”), de ieşiri (era una singură, pe o scară îngustă), toaleta groaznică, strâmtă. Fără scăpare din underground. Dar ne plăcea aşa. Luam ce ni se oferea. Nu conştientizam că ni s-ar fi putut întâmpla ceva rău acolo, sub pământ. De vreun incendiu acolo n-am auzit, dar nici nu erau bureţi pe pereţi. Să zic că am avut noroc. 

Ne mutam în Fire Club, acolo venea o altă generaţie, mai tineri parcă, muzica nu mai era doar rock clasic, dar tot bună, te ştampila o namilă la intrare şi coborai în „infern”. Pereţii ăia din cărămidă roşie nu te lăsau să respiri decât fum. Şi nu cred că mai era vreo ieşire prin spate, doar pe scările pe care intrai, multe scări. Am sărbătorit prieteni acolo, am fost la concerte, am avut nopţi speciale. Era o stare. Şi îmi plăceau mult de tot nebunii ăia frumoşi care încercau să te agaţe cu tot felul de replici. Unii erau haioşi. Şi nimeni nu s-a întrebat dacă eram în siguranţă, pentru că nu a luat foc nimic până acum, pentru că nu a fost un cutremur mare până acum. Zic că am avut noroc. 

În B52, local de anii 2000, care se afla la începuturile lui bucureştene pe strada Turda atunci când îl frecventam, coborai tot în subsol. Era o modă. Să intri în pământ ca să urli, să te eliberezi, să cânţi, să dansezi, să fii tu însuţi. Să nu te audă oraşul. Nu părea să deranjeze pe nimeni nici aici stilul clubului. Starea conta. Dar noi nu aveam griji. Eram naivi, veneam pentru muzică. Şi azi mai cred asta. Cred că ne gândeam că alţii trebuie să ne vegheze. Sau că nu e nimeni tâmpit să nu-şi pună la adăpost investiţia. Oricum, nu mi se putea întâmpla mie. Să zic că şi aici am avut noroc.
Viaţa în cluburile la modă din Bucureştii anilor 2000-2010 era plină, fără griji, erau gărzi de corp la intrare, ce putea să se întâmple? Nu cred că vreun club respecta legea nici atunci. Acum nu mai merg prin cluburi. „Bătrâneţea” nu-mi permite să inhalez fum. 

Privind acum în urmă, viaţa era frumoasă în Bucureşti, sufletele tinere nu erau arse de vii în hale, hrube, foste fabrici, aşa cum s-a întâmplat acum, la Colectiv. Scriu despre cât de frumos este Bucureştiul, despre ce moşteniri avem, clădiri, străzi, monumente. Astăzi parcă mi-e ruşine. Nu avem nimic. Şi nu primim nimic. Omenia, din partea autorităţilor, a celor care ar fi trebuit să aibă grijă de oamenii aştia frumoşi care s-au dus, de părinţii care-i plâng acum, lipseşte. Scriu şi plâng. Plâng şi scriu. Degeaba. Ei n-au avut noroc!
Comentarii