Dacă vrei să cunoști omul din spatele scriitorului, ai astăzi mai multe posibilități. Poți citi biografii sau autobiografii, poți vedea filme documentare sau dai, pur și simplu, un search pe Internet. Cu toate astea, cea mai vie informație o capeți dacă ai șansa să-i vizitezi casa.
În cazul lui Liviu Rebreanu, o vizită în apartamentul din strada Gheorghe Marinescu, nr 19, în sectorul 5 al Capitalei, poate fi revelatoare. Mai ales dacă dai și peste unul dintre acei muzeografi pasionați – cum este și ghidul pe care l-am avut eu, Adrian David.
În timp ce faci turul apartamentului, prin poveștile și anecdotele pe care ghidul le inserează cu dibăcie, începi să cunoști viața celor care au trăit aici: Liviu, Fanny și Puia Rebreanu.
Afli despre Liviu Rebreanu că, în ciuda posturii sale impresionante, un bărbat înalt, frumos, pe modelul „blond cu ochii albaștri”, era un timid și un introvertit, care bea multă cafea, fuma excesiv și avea patima jocului de cărți.
Soția lui, Fanny Rebreanu, era exact opusul. Actriță, histrionică și narcisistă, era ținta gurilor rele. Se spunea despre ea că era o materialistă, care își punea mereu interesul său deasupra celorlalți, etichetată mai degrabă ca fiind o arogantă și extrem de posesivă. Unul dintre episoadele de gelozie petrecîndu-se după o premieră la Teatrul Național (unde Liviu Rebreanu era director). O tânără actriță a avut neșansa de a fi auzită de Fanny, în timp ce-i admira ținuta directorului. „Este un bărbat atât de frumos”, a spus nefericita unei colege. Atât i-a trebuit, căci Fanny a urmărit-o după spectacol, a prins-o în Piața Amzei și a bătut-o până a rupt umbrela pe spinarea ei.
Cu toate astea, iubirea lui Rebreanu pentru soția sa era nețărmuită. Obișnuia să spună: „Dacă Fanny este bine, totul este bine”. Mai ales că Fanny avea grijă nu doar de el și de casă, dar îi strunea și familia, extrem de hrăpăreață. Atât mama, cât și frații scriitorului cerându-i încontinuu bani și favoruri – propria mamă recurgea de altfel la șantaj sentimental trimițându-i scrisori care începeau cu „Lumina vieții mele, primul meu născut” și se încheiau cu „dacă până la finele lumii nu-mi dai suma cerută, fac scandal în presă, te fac de toată rușinea”.
Deși Fanny era o femeie de lume, care simțea mereu nevoia să fie răsfățată și în centrul atenției (când Rebreanu primește premiul Academiei pentru romanul „Ion”, din cauza timidității sale, o roagă pe Fanny să urce pe scenă pentru a lua premiul, iar ea ține un discurs de tip Hollywood, în care se pune pe sine în fason), ea își exprimă extrem de meșteșugit admirația pentru soțul ei.
Când Liviu Rebreanu termină romanul „Ion” și i-l dedică, ea îi va trimite o scrisoare care prinde întreaga ei artă de a fi femeia perfectă: „Liviu meu, nici o emoție din viața mea nu poate egala vijelia de sentimente care m-a încercat la primirea vestei terminării lui Ion. Zile și nopți, luni și ani mi-ai împletit iubirea în sufletul tău alături de acest Ion. Aș vrea să-ți sărut mâna care ani întregi fără preget în mijlocul bucuriilor și a grijilor a așternut pe hârtie la comanda geniului tău slovă lângă slovă ca să-mi dăruiești mie neasemuiutul tău Ion. Sunt mândră. Mândria mea este atât de puternică, încât aș vrea să-ți trimit o scrisoare lungă. Dar, vai! Sunt atât de neîndematică. Tu ești Dumnezeul meu, îți mulțumesc. Este oare expresie mai potrivită, mai aleasă nu știu. Știu doar că tu ai înțeles tot gândul meu tot sufletul meu, de aceea îți dăruiesc cu smerenie, pe veci toată iubirea mea”.
Iubirea lui Rebreanu pentru soția lui este la fel de puternică. O recunoaște pe Puia (fiica pe care Fanny o are în urma unei aventuri obscure) ca fiind copilul lui natural. Și nu doar că o recunoaște, dar o iubește și o răsfață ca atare, toată viața – Puia a făcut școala, în mare parte, acasă, echivalându-și examenele. Tatăl ei i-a plătit mai apoi studiile în Franța, la Sorbona, la Școala de Științe Naturale. Dar Puia n-a rezistat acolo prea mult – după un an și un semestru s-a plictisit, a revenit în țară și s-a licențiat în Litere. Nu a profesat însă niciodată în domeniu, iar când Rebreanu a fost director la Radio-difuziunea Română, Puia fost angajată acolo pe post de craincă, până prin ‘47, când comuniștii au dat-o afară.
Deși au urmat câțiva ani grei, Puia găsindu-și cu greu un loc de muncă într-o fabrică de confecționat ambalaje, răsfățul sorții a intervenit din nou, la începutul anilor ‘50, când Rebreanu a fost revalorificat de comuniști, ea a început să trăiască, din nou, bine, din drepturile de autor de pe urma operei lăsată de tatăl său.
A trăit în apartamentul acesta, până în anul morții, în 1995 și, cum nu a avut moștenitori, l-a donat statului, copiind în mare gestul făcut de Mioara Minulescu, fata poetului, cu care a fost vecină o viață întreagă.
Poveștile sunt, bineînțeles, mult mai multe. Dar farmecul și vivacitatea lor stau mai ales în acel apartament al „Blocului Profesorilor”. Și, ca și cum întâlnirea cu familia Rebreanu n-ar fi îndeajuns de copleșitoare, cum ieși din apartamentul lor, în dreapta, suni la o altă sonerie, pe care stă încă scris: „Ion Minulescu”. Iar ușa se va deschide spre vecinii de o viață ai Rebrenilor, cu totul diferiți, cu o cu totul altă poveste.
Cu toate astea, iubirea lui Rebreanu pentru soția sa era nețărmuită. Obișnuia să spună: „Dacă Fanny este bine, totul este bine”. Mai ales că Fanny avea grijă nu doar de el și de casă, dar îi strunea și familia, extrem de hrăpăreață.
.jpg)
Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
