În această săptămână, cunoscuta scriitoare catalană Care Santos a venit la București pentru a-și lansa cel mai nou roman: „Poftă de ciocolată”.
Merg.In vă introduce în atmosfera evenimentului și vă propune să citiți un fragment din noul volum publicat în limba română de editura Humanitas Fiction.
Gazda evenimentului a fost Librăria Humanitas Cișmigiu unde, în seara zilei de 29 martie, seara lansării la București a romanului „Poftă de ciocolată”, alături de autoarea Care Santos s-au aflat criticul literar Dana Jenaru, traducătoarea romanului - Jana Balacciu Matei şi editorul Denisa Comănescu. Iar ciocolateria Michel Cluizel Romania a pus la dispoziția invitaților felurite delicii, pentru ca seara să devină una de neuitat.
Iată un fragment din cel romanul „Poftă de ciocolată”, semnat de o scriitoare ale cărei cărți sunt traduse în peste 20 de limbi. Cartea de față primea, în 2014, Premio Ramon Llull, cel mai important premiu literar catalan.
„Noi, oamenii, ne plictisim de toate, e în firea noastră. De obiecte, de distracţii, de familie, chiar şi de noi înşine. Chiar dacă avem tot ce dorim, chiar dacă ne place viaţa sau ne împărţim zilele cu cel mai bun om din lume. Noi, oamenii, mai devreme sau mai târziu, totdeauna ne plictisim. Se întâmplă aşa: într-o seară oarecare dintr-o lună oarecare, ne îndepărtăm ochii de ecranul televizorului ca să privim o secundă în cealaltă parte a camerei, unde, ca în fiecare seară între cină şi ora culcării, stă soţul. Nimic din ce vedem nu ne surprinde. Pe măsuţa din colţ se odihneşte teancul cu cărţile de rigoare, citite, de citit sau amestecate, iar Max stă în acelaşi loc seară de seară de când s-au terminat reformele în apartament: adâncit în fotoliul pentru citit (singura piesă aleasă de el), cu picioarele pe taburet, ochelarii pe vârful nasului uscăţiv şi îngust, lampa aruncând direct pe pagini o lumină ca de stea de cabaret şi în mâini o carte care-l distrage total de la orice se poate întâmpla lângă el.
Max e dintre cei care, ca să citească, n-au nevoie de linişte şi de nimic altceva în afară de recuzita amintită: fotoliul, taburetul, lampa şi ochelarii. Şi, evident, cartea. Prezenţa lui constantă în acest colţ al camerei e ca a unui blajin animal de companie. Nu face zgomot, nu deranjează pe nimeni; doar în răstimpuri, când scoate vreun oftat, când îşi schimbă uşor poziţia sau dă paginile, ştii că e încă viu şi e aici. Deşi, îşi zice Sara chiar în clipa când îşi îndepărtează privirea de ecranul televizorului şi dă de soţ la locul dintotdeauna, făcând ce face întotdeauna, dacă n-ar fi aici mi-ar lipsi mult, fiindcă s-a obişnuit cu prezenţa lui tăcută, aşa cum se obişnuiesc oamenii să vadă mobilele acolo unde sunt. E certitudinea, siguranţa, echilibrul ei, tot ce are pe lume. Dar nimic din toate astea n-o împiedică să se întrebe imediat:
De ce-s măritată cu bărbatul ăsta?
E una dintre întrebările pe care conştiinţa le scapă într-o secundă de neatenţie şi de care, fireşte, imediat se jenează. Una dintre întrebările pe care nu le-ar pune niciodată cu voce tare, în faţa nimănui, fiindcă, într-un fel, loveşte în ceea ce crede mai invulnerabil în viaţa ei, şi pentru care conştiinţa pregăteşte o întreagă baterie de răspunsuri, ca nişte piese de artilerie.
Ce noimă are chestia asta acum? Nu ai tot ce poţi avea (şi nu vorbim de lucruri materiale, ci de cele dificil de obţinut)? N-ai ales tu singură, în deplină libertate, când ai avut ocazia s-o faci, cu cine vrei să rămâi? Ţi-a lipsit vreodată ceva? Nu te-ai felicitat de mii de ori că ai ştiut să alegi cea mai bună opţiune? Şi nu eşti ultrasigură, fără nici o umbră de dubiu, că efectiv Max a fost nu doar o soluţie bună, ci soluţia ta, cea care-ţi convenea, cea care, într-un fel, îţi era menită? Nu ai doi copii superbi, inteligenţi, înalţi ca brazii care te adoră, care au luat de la amândoi ce-i mai bun? Nu te simţi, în secret, mândră că felul tău de a fi şi al lui Max s-au întâlnit în caracterele aproape perfecte – clar! – ale copiilor tăi?
În clipa asta Max îşi ridică privirea de pe carte, îşi scoate ochelarii şi zice:
— A, mamă, era să uit! Ştii cine m-a sunat azi? N-o să-ţi vină să crezi. Pairot. Zice că e la Barcelona şi poimâine seară e liber. I-am spus să vină la cină. Nu-ţi doreşti să-l vezi? De când nu ne-am mai văzut!
Max îşi scoate ochelarii doar când ce are de spus e important. Cum ăsta e cazul, aşteaptă o clipă reacţia soţiei, dar Sara nu are nici o reacţie. Bărbatul îşi pune din nou ochelarii şi se întoarce la cartea lui, de parcă n-ar fi zis nimic important.”
(Fragment din romanul „Pofta de ciocolată”, de Care Santos, Humanitas Fiction 2016.)
