Nu-mi plac bătăile ca-n filme, nu mi-au plăcut niciodată, dar recent am descoperit bătaia pe scenă, în teatru, emoționantă bătaie...
E noiembrie într-o sală de teatru de pe Batiștei, dar asta nici nu mai contează atunci când în fața ta se lasă cu bătaie, violența e greu de privit chiar și în artă, lângă o cabină telefonică zace un indian, ieșim din sală în acest noiembrie pe atunci deloc rece, însă imaginea indianului bătut ne prinde din urmă, și indianul tace, indianul aproape că nu scoate niciun cuvânt, acolo, într-o stație de autobuz din New York, metropola poate fi dură cu un străin care nu-i cunoaște limba, doi golani își strigă în aceași stație Pisicuța, iar Pisicuța este asistenta lor socială, cea care ar trebui să le poarte de grijă și să-i ajute cu ceea ce omul modern numește integrarea marginalilor în societate, dar Pisicuța le-a oferit în dar de Crăciun cuțite, dacă îmi amintesc bine, deși unul dintre golani chiar ar fi înjunghiat cândva, cu mult înainte, un om, e și amuzant atunci când stai și privești totul într-o sală de spectacol, apoi vine un moment când ai vrea să strigi „De-ajuns, opriți jocul!”, până unde poate merge violența pe o scenă de teatru astfel încât să nu îl doară pe spectatorul sensibil, însă nu asta e ideea, dimpotrivă, ar trebui să îl doară, e important să îl doară, acesta este un spectacol dintr-un proiect împotriva discriminării, cu toate fațetele ei, de la ură la violență și mai departe, se joacă la vremea potrivită, îți spui, sunt unii care au închis televizoarele ce arătau imagini cu atentatele de la Paris și au venit aici, în această sală de pe Batiștei, unde textul include și replici cu umor, însă oamenii evită să râdă, se râde puțin, auzi numai râsul unei fetițe blonde de cinci ani.
Se joacă „Indianul vrea în Bronx”, spectacol montat de Iarina Demian, după cunoscutul text al dramaturgului Israel Horovitz, scris în urmă cu jumătate de secol la Londra, spectacol care îi aducea faima lui Al Pacino în anii '60. La noi, aici, pe Batiștei, îi vedem pe scenă pe actorii Paul Ipate și Anghel Damian, în rolurile golanilor, și pe Liviu Topuzu, în rolul indianului. Ipate îți pare tipul golanului sensibil, mai degrabă un copil bun ajuns rău, actorul tânăr îi dă și acum personajului său o naturalețe aproape ludică, pe care ai zice că obișnuiește să le-o dea tuturor personajelor în pielea cărora intră, Ipate se joacă și acum pe scenă, se joacă atunci când strigă Pisicuțoooo!, deși Pisicuța nu răspunde niciodată, se joacă atunci când îl învață engleză pe indian, se joacă până și atunci când îl lovește și iată de ce, spectator fiind, parcă nu ți-e frică atunci când el se apropie de indian, nu, nu o să-l bată rău, te gândești, dar atunci apare Anghel Damian, iar golanul care e are o energie neîndurătoare, aleargă pe scenă și sare și strigă tot mai tare, și actorul se transformă într-atât încât la final vei putea spune că în povestea asta Anghel Damian e cel mai convingător, de el îți e frică, el e băiatul rău și numai în raport cu el îți vine parcă a plânge văzându-l pe indian, indianul are fața expresivă și pe cap un turban, indianul are o sensibilitate care îți rămâne întipărită în minte, își poartă sensibilitatea în ochi, și tot în ochi i se citește frica, indianul nu rostește multe cuvinte, indianul râde și el uneori și atunci tristețea i se citește și mai tare pe chip, indianul e un actor de care până acum niciodată nu ai mai auzit, e un actor care pentru acest spectacol a venit de la Târgu Mureș, și te bucuri că l-ai descoperit așa cum te bucuri că iese întreg la aplauze după tot ce a pătimit, au trecut deja mai multe zile de când ai fost în sala de pe Batiștei, dar acolo, pe scenă, un indian spunea „mulțumesc!”, după ce fusese lovit cu brutalitate, în ochi nu avea lacrimi, dar el plângea, în mână încă își mai ținea geanta, singur printre golani, autobuzul nu venea și nici nu avea să vină, autobuzul-salvare nici măcare nu exista pesemne sau, asemenea unei ambulanțe dintr-un sistem disfuncțional, nu ajungea la timp, nu ajungea deloc, indianul se agăța de un telefon și își implora fiul să-l salveze, îl implora într-o indiană adevărată (la final, actorul Liviu Topuzu recunoștea că nu i-a fost ușor să rețină replicile), dar la ce bun? Bătut, tăcut, zâmbind, plângând, indianul zăcea într-o stație de autobuz goală, lăsat la cheremul și la bunăvoința a doi golani într-un spectacol nerecomandat acelora cu inimă slabă. Însă, oricât de violent ar fi, rămâne de văzut!
