Filmul românesc
Vineri seara, pe 18 septembrie s-a consumat cea de-a șasea ediție a festivalului „Noaptea Alba a Filmului Românesc”. Proiecțiile au început de la ora 18.00 și au durat până spre dimineață.
Am ajuns în Piața Romana undeva aproape de ora 19.00. Premiera filmului „Un etaj mai jos” începea la 20.00. Nu era mai nimeni la coadă. M-am dus la Elvira Popescu în speranța că voi afla ceva despre filmul „Surpriză” și voi vedea o coadă mare la bilete. Am ajuns la 19.15 (mă oprisem să mănânc) și nimic. Ce-i drept, prima proiecție a festivalului începuse deja. Exact atunci am primit un mesaj. O amică m-a rugat să-i iau un bilet la premiera filmului lui Radu Muntean, de la ora 20.00. În față la Studio, la ora 19.25 nu era nimeni. I-am cumpărat bilet și am așteptat. Deodată, când îmi pierdusem deja speranța că se va aduna lume, cinfelii au format rapid o coadă de câțiva metri.
Spectatorii aveau vârste cuprinse între 18 și 65 de ani. Puțini copii (sau deloc), puțini bătrâni. Publicul era bine informat în legătura cu industria filmlui românesc, discutau despre celelate producții, unii răsfoiau revista „Film”, editată de Uniunea Cineaștilor din România.
„Un etaj mai jos”
Filmul este despre dilema morală a unui martor la o crimă. Pătrașcu este tată, soț și patronul unei afaceri de familie, împreună cu soția lui. Pe lângă firul prinicipal al acțiunii, Radu Muntean prezintă și slalomul necesar izbânzii în birocrația românescă. El, împreună cu scenariștii filmului, îl înzestrează pe Pătășcu cu carismă, abilități de întrprinzător și capabil să își amuze asociații. El, un om care se apropie de 50 de ani, este conectat la tehnologia și obiceiurile genrației tinere - aleargă și își înregistrează pe smartphone evoluția, încearcă să țină un regim alimentar „ca să dea jos burta”. Puzzle-ul nu mi s-a părut greu de făcut, deși finalul m-a surprins. Mi s-a părut că dialogul personajelor a fost un ping-pong - nimic în plus, nimic pe lângă. La sesiunea de întrebări și răspunsuri scenariștii și regizorul au primit felicitări pentru lipsa limbajului licențios. Filmul a fost inclus în selecția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, în secțiunea „Un certain Regard”.
Puteți citi aici o cronică mai detalaliată a filmului aici.
Când am ieșit din sală am văzut mulțimea, cea pe care mă așteptam să o văd la începutul serii. I-am ocolit mândru pentru că aveam bilet la avanpremiera filmului „Autoportrerul unei fete cuminți.”
„Autoportretul unei fete cuminți”
Ana Lungu, în filmul ei de debut, a construit rolul Cristianei pe baza experienței personale. Unii dintre actori nu sunt profesionști și sunt prieteni sau membri ai familiei Anei. Cristiana este doctorandă în ingineria seismelor. Ea este lăsată singură într-un apartament cu patru camere, de părinții ei care s-au mutat la casă. Părinții sunt oameni bogați, o ajută pe Cristiana, dar până la a-i îndeplini dorința din copilărie, aceea de a-și lua un câine. Ana Lungu surprinde comicul de situație generat de diferența de opinii dintre generații. Filmul nu este potrivit pentru copii - se înjură mult și actrița Elena Popa apare nud într-o scenă de sex, lipsită de orice urmă de romantism cu un bărbat căsătorit. Câteva scene au fost duse până la un anumit punct și, cred eu, lăsate în aer. Exemplul cel mai bun este finalul. Nu știu dacă am înțeles eu bine sau nu, de aceea îmi doresc să mai văd o dată filmul ca să pot să rumeg mai bine ideile grele care au venit cum vin pozele cu citate motivaționale pe Facebook, de genul „nu există dragoste necondiționată,” alături de aserțiuni despre Monica Gabor.
Din cauză că mi s-a făcut foame, acesta a fost ultimul film pe care l-am văzut. La Studio începea „Aferim!” pe care îl mai văzusem și am vrut să văd „Probă de microfon” a lui Mircea Daneliuc, un film din 1980, dar am stat mai mult decât era cazul la un fast-food și nu am mai avut răbdarea și energia necesară să aștept proiecția de la 2.30. Chiar dacă unele dintre locații au format un perimetru compact, era destul de greu să migrezi de la un cinema la altul.
Mi-a fost refuzată invitația la filme românești sub pretextul că sunt triste. Atât la „Un etaj mai jos”, cât și la „Autportretul unei fete comuniți” s-a râs copios.
