Istoria într-un nasture de sidef

Ce secret poate ascunde un nasture de sidef şi ce legătură are acesta cu apa? M-am întrebat înainte de a merge la vizionarea unuia dintre cele mai tulburătoare filme, un document pentru contemporani şi o mărturie pentru istorie. Filmul „Secretul nasturelui de sidef/ El botón de nácar” al regizorului chilian Patricio Guzmán a fost premiat cu Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu în 2015. Şi rulează la noi pe ecrane. Adică, mergeţi să vedeţi o poveste adevărată. Este o poveste despre relaţia omului cu apa şi despre legăturile misterioase prin care ne pune în legătură cu universul. 

Acţiunea este plasată în una dintre cele mai curioase aşezări ale Terrei, Chile, în cel mai mare arhipelag poziţionat la sud de ţara sud-americană, în Oceanul Pacific. În documentarul său, prolificul regizor a urmărit personaje ce au făcut parte din cinci triburi ce au reuşit să trăiască peste 10.000 de ani petrecându-și majoritatea vieții pe apă, învățându-i tainele și reușind să supraviețuiască unor temperaturi polare și celor mai puternici curenți. Aceste triburi nu au cunoscut conceptul divinității, însă urmaşii lor cred şi azi în puterea apei și au învățat chiar să-i imite fiecare sunet.

Filmul începe cu imagini de o frumuseţe extraordinară ale apei, de care nu te  saturi urmărindu-le. Sunetul apei, clipocitul, vântul şi destrămarea gheţarilor, parcă simţi frigul arhipelagului, cerul, totul este atât de viu. Pare un film despre natură, despre spaţiul acesta unic, impresionant, de care uneori nu suntem conştienţi că îl trăim. Mărturiile băştinaşilor şi fotografiile alb-negru completează tabloul. La fel şi declaraţiile istoricilor, scriitorilor şi cercetătorilor despre convieţuirea cu apa. 

Şi pentru că filmul trebuia să aibă o voce, vocea regizorului, cu rostire atât de limpede că o adori, este firul prin care este conectat spectatorul cu apa şi cosmosul, prin imagini ce pornesc din deşertul Atacama, în nordul ţării, pentru a-l conduce apoi în Patagonia Occidentală, unde se afundă Anzii Cordilieri în apă şi în cer. Guzmán vorbeşte despre o ţară care are cea mai largă coastă din pacific, 4.000 de kilometri.
 

Armonia comuniunii triburilor este distrusă în momentul în care primele campanii de colonizare ajung în arhipelag. Mai târziu, la începutul secolului XIX, are loc misiunea din timpul căreia datează legenda lui Jemmy Button, băștinașul care a renunțat la libertate și pământuri în schimbul unui nasture de sidef. Dacă la început triburile sunt dezrădăcinate de forțele coloniale din Europa, la finalul secolului amenințarea vine de pe propriul continent, când autoritățile din Chile și Argentina vor să-i „civilizeze” punând capăt relației lor ancestrale cu apa.

Zeci de ani mai târziu, una dintre cele mai importante insule din arhipelag devine o închisoare secretă în timpul regimului dictatorului Augusto Pinochet (regimul său a ţinut din 1973 până în 1990), dar oceanul refuză să-i păstreze secretele sângeroase. 

Pe firul poveştii, Guzmán afirmă că, în timpul dictaturii lui Pinochet, între 1.200 şi 1.400 de oameni au fost aruncaţi în ocean din elicoptere. Între acestea, corpul Martei Ugalde a fost adus de curenţi pe coastă. „Asta s-a întâmplat atunci când chilienii au început să suspecteze că marea este un cimitir”, spune regizorul. Documentarul arată şi mărturia unuia dintre piloţii de pe „elicopterele morţii” care spune că aceea a fost ziua cea mai grea din cariera lui, când şi-a dat seama că ceea ce făcea era un delict. 

Cineastul arată spectatorului, de-a lungul investigaţiilor sale, cum erau aruncaţi disidenţii în apă, cum erau legate cadavrele de o bucată de şină de cale ferată, împachetaţi în plastic şi saci de iută. Victimele au fost căutate timp de 40 de ani, fiind găsite diferite bucăţi de fier pe fundul mării. Una dintre acestea avea un nasture, singura urmă, singura mărturie care a rămas în urma victimei. Asta l-a dus pe regizor către o paralelă cu nasturele sidefat: a fost moneda de schimb pentru un adolescent aborigen dus în Anglia şi rebotezat cu numele de Jemmy Button. „Istoria şi dictatura din Chile este strânsă într-un nasture”, spune regizorul. „Simt că lovitura de stat a lui Pinochet a avut loc anul trecut, luna trecută sau săptămâna trecută. Pentru mine, timpul nu a trecut, iar amintirile au rămas intacte și mă simt de parcă aș fi rămas prins într-o capsulă de chihlimbar”, spune Patricio Guzmán. 

După lovitura de stat a lui Pinochet din 1973, Guzmán a fost ținut în detenție pe Stadionul Național din Santiago și amenințat cu execuția. În acel an a plecat din Chile, iar mai târziu a devenit unul dintre cei mai apreciați regizori sud-americani, șase dintre filmele lui având premiera la Festivalul Internațional de la Cannes, printre care: „The Pinochet Case” (2001), „Salvador Allende” (2004) și „Nostalgia for the Light” (2010).

Guzmán a mai spus la Berlin, atunci când a câştigat premiul, că ţara sa este plină de masacre despre care nu se vorbeşte. Dintre cele 14 pelicule pe care le-a realizat de-a lungul carierei sale, doar aceasta a primit sprijinul guvernului chilian. 

Documentarul „Secretul nasturelui de sidef/ El botón de nácar” (Chile, Franţa, Spania, 2015), a cărui durată este de 82 de minute, a primit şi trofeul juriului ecumenic la Festivalul Internaţional de la Berlin şi premiul In Spirit for Freedom, la Festivalul de la Ierusalim. 

Filmul va rula la CinemaCity Afi Cotroceni, Cinema Union, Cinema Elvira Popesco şi Cinema Studio din Bucureşti, CityPlex din Braşov, CityPlex - Cinema Victoria din Bârlad, Cityplex din Constanţa, Cinema Victoria din Cluj-Napoca şi Cinema Arta din Târgu Mureş.