Să mergi la un festival de muzică, fie că ești pasionat sau nu de artiștii din line-up, e o experiență faină. Până să ajungi la scenă și să te întinzi pe o pătură sau să te scunfunzi într-o pernă portocalie erai îmbiat de sponsorii festivalului cu tot felul de activități.
La Domeniul Știrbey se ajungea cu autobuzele puse la dispoziție de RATB. Biletul dus-întors putea fi cumpărat chiar din stațiile din București și din Buftea. Șoferul din prima zi mi s-a părut un pic neisgur, pentru că, la un moment dat, a părut că s-a rătăcit. Cu tot cu întorsăturile lui pe strâmtele străduțe din Buftea am făcut 45 de minute. A doua zi, cursa a durat doar 30 de minute. Departe de betoanele încinse ale Bucureștiului, canicula nu se mai simțea.
În prima zi, am apucat să o ascult de la cap la coadă doar pe La Roux. Am fost prea ocupat să joc ping-pong la standul Huawei, să admir apusul de pe marginea lacului Buftea, să fac karaoke într-un Hyundai sau să mă plimb pur și simplu prin parcul de 24 de hectare.
Organizatorii au pus la dispoziție o aplicație disponibilă atât pentru iOS, cât și pentru Andorid. Puteai să găsești informații despre: cine și când cântă, o hartă a festivalului, lista cu activități, transport și câte ceva despre Domeniul Știrbey. Printre activități se număra și un Treasure Hunt. Dacă deblocai toate cele 6 badge-uri, aveai prioritate să te plimbi cu balonul cu aer cald.
În dimineața zilei a doua de festival, am simțit că e nevoie de o documentare mai amănunțită. Cei care au făcut aplicația festivalului mi-au anticipat această nevoie (sunt convins că nu am fost singurul, vedeam oameni care căutau pe wikipedia artistul) și te trimiteau spre contul de Deezer al artistului.
Cea mai tare mi s-a părut tipa de la Foxes. A fost energică, a interacționat cu publicul. Mi-a transmis și mie starea și chiar mă simțeam bine. Îi văzusem pe Alex și Shurubel de la 10 Lucruri. Băieții au avut niște foi mari pe care era scris ceva și le îndreptau spre scenă. M-am dus să-i fac o poză lui Shurubel. Am avansat vreo 3-4 pași și m-am trezit cu mâinile unui băiat cu tricou portocaliu. „Nu aveți voie, limita e pâna la gard” (se referea la cortul tehnic), îmi spuse agentul de securitate. Nu m-am interesat de limită, cum să pui la îndoială vorbele omului în portocaliu? Mă rog, poate sunt eu prea sensibil.
Favoriții mei, înainte de festival, au fost The Wombats. În comparație cu Louisa de la Foxes au fost mai sobri, dar au avut grijă să interacționeze cu publicul cu o politețe tipic englezească.
Sunetul a fost bun și nu mi s-a părut că s-a modificat în funcție de artist.
Drumul spre București s-a desfășurat în condiții decente, ajungând la timp. Adevărata provocare a fost însă să găsești în Piața Victoriei un taxi al cărui șofer să nu vrea să ia și pielea de pe tine.
