Aromâni din România
Culturile Greciei, Republicii Macedonia, Albaniei şi Bulgariei sunt îmbinate pe tărâmurile României. Iată cum!
Aromânii sunt descendenţii romanităţii din sudul Peninsulei Balcanice, din Macedonia, Pind şi sudul Albaniei, regiunile unde s-au născut, unde au trăit şi mai trăiesc şi astăzi.
Numele „aromân” provine din „armân”, modificat după „român”. A fost dat de oamenii de ştiinţă - primul a fost Gustav Weigand, profesor la Universitatea din Leipzig; el a scris mai multe lucrări ştiinţifice despre aromâni pe baza studiilor efectuate la faţa locului, lucrarea sa fundamentală „Die Aromunen: Ethnographisch-philologish-historische Untersuchungen uber das Volk der sogenannten Makedo-Romanen oder Zinyaren” a apărut în 1895.
Numele a fost folosit ca atare în reviste şi ziare: aromâni în limba română, aroumains în limba franceză, arumanen în limba germană, aromeni în limba italiană, aromanian în limba engleză.
Diversele variante, macedo-români, români macedoneni, macedoneni, români sudici, vlahi macedoneni, români balcanici etc., care au circulat în literatura ştiinţifică, s-au demonetizat, aromân-armân fiind unicul nume recunoscut de toţi cei ce trăiesc în Grecia, Republica Macedonia, Albania, Bulgaria şi România.
Şi azi se mai păstrează unele denumiri locale pentru a desemna principalele tulpini şi ramuri ale lor. Numele tulpinilor provine de la ținuturile geografice, de la denumirea comunei sau orăşelului locuit de strămoşi: plisot (Pleasa - localitate din Albania), viryiot (Veria-Grecia), lupuvean (Lupova-Bulgaria), curtuvean (Curtova - Bulgaria).
În prezent, cele mai mari comunităţi de aromâni din România sunt în Constanţa şi Bucureşti. În cadrul acestor comunități se organizează cursuri de învăţare a limbii şi scriere în aromână, spectacole culturale de poezie şi muzică, se promovează tinere talente, pentru a nu se uita sau pierde tradiţii aduse de strămoşi şi păstrate de sute de ani. Bătrânii comunităţii au transmis obiceiurile moștenite şi vor ca acestea să dăinuie peste timp, tinerii fiind obligaţi să respecte aceste tradiţii.
Paştele la aromâni
Fiecare sărbătoare religioasă este respectată şi sărbătorită îmbinând tradiţiile româneşti cu cele etnice, cea mai importantă fiind Paştele - Învierea Domnului.
Pregătirile pentru sărbătorile pascale încep odată cu lăsata secului “alâsata presini”, cu şapte săptămâni înainte de Paşte. Acesta e începutul postului. Tradiţiile spun că persoanele care vor posti trebuie să nu fie certate sau supărate cu nimeni, de aceea tinerii îi vizitează pe vârstnici, finii merg la naşi, cerându-şi iertare, urându-le ,,presini cu sânâtati” - post cu sănătate. Seara, după ce s-au terminat vizitele, în fiecare familie se pune masa, pentru care gospodinele pregătesc bucate alese specifice comunităţii.
Capul familiei, de obicei bunicul, bate halviţa ,,harahasca” , obicei străvechi, trebuie să prinzi o bucată de halviţă suspendată fără să foloseşti mâinile, se spune că cel care va reuşi va fi norocos tot anul.
În săptămâna de dinaintea Paştelui , „săptămâna mare” sau “săptămâna patimilor”, toţi membrii familiei merg la biserică, pentru spovedanie şi împărtăşnie. În această perioadă, de duminică până vineri se săvârşeşte slujba Deniilor, rânduieli bisericeşti ce evidenţiază momentele dramatice legate de patimile şi jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Cea mai tristă dintre zilele pătimirii Domnului este Vinerea Mare, cănd se amintesc aducerea la judecată, schingiuirea, răstignirea, moartea şi îngroparea lui Iisus Hristos. În biserică se întinde o masă, Sfântul Epitaf, pe care se aşază o pânză imprimată cu o icoană cu scena înmormântării. Credincioşii trec o dată sau de trei ori pentru a fi feriţi de boli.
La Înviere şi în duminica Paştelui copiii îmbracă haine şi încălţăminte noi primite de la bunici şi naşi. Tradiţia spune că naşii trebuie să aducă finilor lumânările pentru noaptea de Înviere, de la botez, prima lumânare şi până la cununia religioasă.
Duminica de Paşte este o zi plină de tradiţii: începe cu mersul la slujba de la biserică, pomenirea celor adormiţi, urmând prânzul în familie, pentru care se pregătesc atât bucate tradiţionale româneşti: borş, drob, friptură din miel, cât şi specifice comunităţii: „pita di lapti”, plăcinta din lapte şi ouă, „pita cu caş”, plăcintă cu brânză, praz, spanac, „cucurud” - împletitură din organe de miel. Nelipsite sunt şi ouăle roșii, cozonacii și pasca.
