În ziua aceea trebuia să scriu despre o stradă, nu conta care, și atunci mi-am zis că ce ar fi dacă aș scrie despre toate străzile unde, la un moment dat, am trăit...
Rândurile de față sunt un exercițiu personal. Cu o memorie care nu m-a ajutat niciodată, mă întorc în timp și trec pe la fiecare adresă pe care am avut-o. Nu e mare lucru, dimpotrivă, e un exercițiu la îndemâna oricui.
Am locuit mai întâi pe o stradă îngustă și umbroasă, dintr-un oraș de câmpie, și strada aceea se numea, dacă îmi aduc bine aminte, Bulevardul Eroilor, dar toată lumea îi spunea Strada Gării. Într-adevăr, la doar câțiva pași era gara, o gară mică, din cărămidă roșie. De pe Strada Gării, nu țin minte prea multe, uneori mă plimbam cu bicicleta pe trotuarul din fața blocului, alteori ascultam cocoșul din balconul țiganilor de vizavi, care duminica ieșeau și ei pe trotuarul lor, mâncau semințe, vindeau gume de mestecat și linguri și râdeau tare de pe scaunele lor cu trei picioare de lemn. Dar mamei i se părură repede prea gălăgioși țiganii, cu tot cu cocoșul lor, și cumpără apoi un apartament în cel mai central punct al orașului, și centrul era chiar un punct, pe o stradă care se numea Bulevardul Mihai Viteazu, dar toată lumea îi spunea Magistrala. Sunt zece ani de când am părăsit orașul de câmpie, dar acolo nimic nu s-a schimbat. Străzile înguste se numesc și astăzi tot bulevarde, deși nimeni nu le zice astfel.
Pe Magistrală, erau și școala generală unde am învățat, și liceul, și câte o cârciumă pentru fiecare bloc, și câte o alimentară pentru fiecare bloc, și câte un tomberon pentru fiecare bloc, deși acestea nu se vedeau din stradă. Și mai erau teii. Și cam atât.
Bucureștiul meu cu nenumărate adrese
Când am venit în București, era toamnă. Sunt fix zece ani de atunci. Era sâmbătă sau duminică, era de ziua mea și ploua. M-am stabilit, mai întâi, în mansarda unei vile de pe strada Orșova, în Militari. Orșova îmi părea o stradă cam stranie, o parte cu blocuri, o parte cu case. Pe strada aceea era mai mereu liniște, excepție făcând doar serile în care fostul soț al femeii în vila căreia locuiam venea în vizită, ca să urle că o iubește și că e o curvă, iar ea să-i răspundă că e un bețiv și că să se ducă dracului. Nu-mi amintesc mare lucru de pe strada Orșova, în afară de casa acestei doamne Katy, cum îi spuneam, care se întreținea din cazarea studentelor, își purta părul lung și negru până în talie și îngrijea două pisici mereu muribunde. În curtea casei, amenajase chiar și o piscină, dar cum am rămas la ea doar între septembrie și decembrie, nu am putut afla dacă era de-adevăratelea sau era doar o groapă oarecare. Cu Katy, nu puteai ști niciodată. Cât am stat pe strada Orșova, am oscilat între iubirea mea pentru București, în care mereu visasem să mă mut, așa cum cele trei surori cehoviene visaseră Moscova, și între ura mea (căci ce altceva putea fi?) pentru cartierul Militari, care și azi mi se pare un alt oraș. Am urât pe rând tramvaiul 41, autobuzul 178 care mă lăsa la Sala Palatului, nu departe de Universitate, până și metroul începusem să-l urăsc. Când deja obosisem de atâta ură pentru orice mijloc de transport la îndemâna unui student, m-am mutat în Tineretului.
Atunci am stat pentru prima dată pe Strada Constantin Rădulescu-Motru. Când ieșeam din scară, aveam în stânga un non-stop și în dreapta un alt non-stop (azi, Mega Image), pe trotuar erau femei care vindeau diverse până apărea poliția, la doi pași era Piața Norilor, și nu există piață cu nume mai frumos în oraș, în jur erau câteva restaurante la care se mânca bine și nu chiar scump, cum ar fi De Cartier, aveam un balcon lung, de la care când ridicam ochii de prin romane, priveam îndelung, fumând, strada asta la care aveam să tot revin.
De acolo, m-am oprit câteva săptămâni prin Drumul Taberei, Aleea Romancierilor. Era un alt oraș, ca și cartierul Militari, era un oraș mai frumos și mai verde, dar parcă și mai îndepărtat.
Pentru o lună, m-am mutat apoi la Eroii Revoluției, nu departe de City Mall, care în acea vară se deschidea, însă nu-mi mai amintesc numele străzii pe care am locuit aici. Știu doar că era o stradă numai cu case, ca desprinsă dintr-un sat, și că mă bucuram să fiu iar atât de aproape de Parcul Tineretului, chiar dacă intram acum prin cealaltă parte, nu conta, rămâneam în parc până târziu în noapte, stând la povești cu gașca de atunci pe malul lacului și mâncând hamburgeri de la McDonald's târziu, când ni se făcea foame. În rest, zona Eroilor Revoluției nu îmi plăcea deloc, zonă agitată, aglomerată, mortuară chiar; la fiecare colț de stradă, vedeai coroane de flori din cele cum numai la înmormântări se pot duce și de-ar fi fost numai atât tot ar fi fost destul ca să părăsesc și strada aceea cu nume uitat, și cartierul.
Nu am plecat departe, am plecat pe Bulevardul Constantin Brâncoveanu. Dar nici aici nu am rămas mult. Totuși, cartierul mi se părea liniștit și îmi plăcea cum stăteau bătrânii pe băncile din fața blocurilor. Locuiam la parter, iar cînd îmi uitam cheile, escaladam balconul și mă miram de fiecare dată că nicio vecină de vârstă înaintată, care spiona zona, pentru ca totul să fie în regulă, nu m-a reclamat la poliție. În rest, Parcul Tineretului rămânea aproape.
De aici, când s-a făcut din nou toamnă, m-am mutat pe Camil Ressu, în cel mai apropiat bloc de gura de metrou Dristor 2. Un an, am rămas într-un apartament de două camere de la etajul cinci, cu vedere la bulevard. Aveam un balcon larg, un balcon deschis, așa cum mi-au plăcut dintotdeauna balcoanele, unde dimineața îmi beam cafeaua, iar seara ascultam tramvaiele și citeam. Tot seara, pe treptele de la intrarea în scara blocului se strângeau aurolacii cu pungile lor, la început m-am gândit că nu va fi ușor să trec prin mijlocul lor, dar adevărul e că niciodată nu mi-a fost frică, fiindcă oferindu-le în câteva rânduri o țigară, am legat un fel de prietenie, mi se părea chiar că mă salută și îmi fac loc să trec și poate că așa și făceau. Niciodată nu mi-a fost frică de un om al străzii în acest oraș, unde însă adesea m-au speriat câinii vagabonzi.
Și cel mai frică de câini avea să-mi fie un an mai târziu când locuiam pe Răcari, stradă care coboară din Mihai Bravu înspre Râmnicu Vâlcea, unde aveam să rămân aproape doi ani și unde într-o zi, pe la amiază, vreo douăzeci de câini m-au înconjurat, eu stăteam în mijlocul lor și în mijlocul străzii din capătul căreia venea cu viteză un taxi, după calculele mele de moment era mult mai bine să mor lovită de-o mașină decât sfâșiată de câini, așa că am rămas acolo, am rămas în mijlocul străzii, oricum nu aveam unde să mă mișc, noroc că taximetristul a oprit și, binevoitor, m-a lăsat două blocuri mai departe, înjurând la rându-i câinii. Altfel, pe Răcari nu se întâmpla mare lucru, nu am întâlnit aici nici urmă de drogații pe care cultura urbană i-a pus pe seama acestui loc. Seara, alergam pe stadionul Olimpia. Îmi dau seama că de atunci nu am mai alergat.
Și apoi, într-o primăvară, m-am mutat pe Eforie, într-o garsonieră de la etajul șapte al unui bloc cu risc seismic ridicat, unde aveam să rămân numai o lună. Noaptea, ascultam vuietul motoarelor de pe Calea Victoriei, dimineața o ascultam pe bătrâna pianistă din apartamentul alăturat, care îmi tăia calea de câte ori deschideam ușa să plec la serviciu, mă întreba unde mă duc și îmi spunea că până mă voi întoarce o să moară. Din apartamentul ei, venea mereu un miros urât, miros de bătrânețe, miros de descompunere, dar eu trebuia să stau acolo, în ușă, și să-i ascult poveștile despre singurătate și despre acel soț mort cu decenii în urmă într-un tren care îl aducea de la Cluj. Uneori, seara, priveam de la fereastra apartamentului meu cum erau aduși diverși indivizi cu cătușe la Poliția Capitalei, erau aduși în tăcere sau cu tam-tam mediatic, cum a fost atunci când îl reținuseră pe Gigi Becali. Dar a venit un cutremur care a zgâlțâit puternic ușile dulapului și ferestrele micii garsoniere și atunci am știut că e momentul să plec. Când blocul de la 1940 nu s-a mai mișcat ca un carusel al groazei, am luat liftul, spre disperarea bătrânei pianiste care ieșise pe scară și îmi reproșa că o las să moară singură, și m-am mai întors câteva zile mai târziu doar ca să-mi iau și bagajele.
Am locuit apoi, pentru o primăvară și o vară, dincolo de Militari, în Roșu, pe o stradă căreia, și ei, i-am uitat numele. Aveam o cameră mică, la mansardă, și două terase pe care pierdeam vremea când mă întorceam de la birou. Nu mai ieșeam în oraș decât rar, căci nu era ușor să convingi taximetriștii să te aducă noaptea la Roșu. De pe terase, priveam peste stradă, în vilele vecinilor, și asta era toată distracția, distracția unui paparazzo fără aparat foto, dar nici în casele acelea nu se întâmpla mare lucru.
Fiind departe de oraș și terminându-se vara, în toamnă m-am mutat într-un bloc comunist de pe 1 Decembrie. Nu era chiar la stradă și era la fel de îndepărtat de oraș ca și satul Roșu. Erau și aici câini vagabonzi, nu departe era o piață de unde uneori îmi luam țigări de contrabandă, și mai era un Auchan unde pierdeam ore întregi într-o cafenea sau făceam shopping de mahala. Iarna aici mi s-a părut grea, metroul era departe, mergeam mult pe jos dacă voiam să evit să iau tramvaiul, dar astfel de lucruri nu interesează pe nimeni, de ce ar interesa?...
Când a venit primăvara m-am mutat în Berceni, într-o garsonieră de pe Izvorul Rece, la intersecția cu Brâncoveanu. Locuiam la etajul opt, iar de la geam vedeam Casa Poporului. A fost singurul bloc de garsoniere prin care am trecut, era ca un hotel în care veneam doar să dorm, un hotel situat chiar lângă Spitalul Marie Curie, și în fiecare zi, în autobuzul 116, auzeam cuvintele „Urmează stația Spitalul de Copii”, priveam mereu spre geamurile luminate chiar și târziu în noapte întrebându-mă ce se întâmpla acolo, și nu după mult timp mi-am făcut curaj și am petrecut câteva zile în acel spital documentând un reportaj despre copiii cu leucemie, boli de inimă și zâmbete pe chipuri.
În următoarea toamnă, m-am întors pe Rădulescu-Motru, vizavi de Piața Norilor. Eram din nou în Tineretului, pe strada aceasta pe care între timp apăruseră câteva grupuri de câini vagabonzi, ceea ce însă nu îi lua din farmec. Mi-am reluat obiceiul mersului la piață, care nu mi-a mai plăcut în niciun alt cartier, și al mersului în parc, am descoperit o terasă pe acoperișul unei clădiri și am rămas întrucâtva tot aici și când m-am mutat din nou, câteva blocuri mai departe, pe o străduță căreia, din nou, i-am uitat numele, dar se prea poate să fi fost Vișana.
Nu după multă vreme, m-am întors pe Brâncoveanu, din nou nu departe de Spitalul Marie Curie, în apartamentul unei pictorițe divorțate care părăsise orașul atunci când mariajul îi eșuase. Să mă întorc pe străzi pe care mai locuisem cândva era ca o întoarcere acasă, numai decorul interioarelor se schimba, iar aici, pe Brâncoveanu, la intersecția cu Izvorul Rece, în blocul alăturat blocului de garsoniere în care nu de mult locuisem, aici aveam cele mai frumoase tablouri.
Încă un an și am ajuns din nou în Tineretului, într-un apartament ciudat de pe strada Maria Tănase, stradă mică, de doar câteva blocuri, de cealaltă parte a Pieței Norilor. Eram, încă o dată, în Tineretului, aveam o bibliotecă pe hol, pe un raft era urna cu cenușă a unei femei moarte, proprietara apartamentului, pe celelalte erau câteva volume din clasici.
Și aici se termină odiseea. De pe Maria Tănase, am plecat la Universitate, pe Academiei, și aici am rămas în anii din urmă. E mult de când nu m-am mai mutat. Pe Academiei, nu sunt nici câini vagabonzi, nici blocuri comuniste, nici piață nu e, ce-i drept, uneori mai vezi câte un om al străzii, dar nu deranjează pe nimeni. Rar mai ajung prin cartierele prin care am stat, și mai rar îmi amintesc de ele, deși datorită lor am învățat orașul și tot astfel mi-am cunoscut o parte din cele mai bune prietene. Și-mi mai dau seama că, întâmplător, și eu am păstrat ceva din felul de demult în care oamenii care stăteau cu chirie își schimbau adresele, în fiecare an, primăvara și toamna.
Acesta a fost un exercițiu personal de rememorare a unui traseu urban. Autoarea, care nu a deținut, nu deține și, cel mai probabil, nici nu va deține niciodată o locuință și tot schimbă apartamente închiriate, văzând în fiecare adresă un nou început, vă mulțumește pentru răbdarea cu care ați citit până aici și vă invită să vă rememorați propriul traseu al caselor prin care ați trecut.
