Cine nu a aflat de întâlnirile derulate sub semnul Cu bastonul prin București, în sâmbetele și duminicile când sute de oameni pornesc să descopere orașul și să-i afle poveștile?
Același lucru l-am făcut și eu într-o dimineață de vară, când m-am întâlnit cu Edmond Niculușcă (ARCEN) și am făcut câțiva pași prin centrul orașului, privind în timp, înspre interbelic, și chiar mai departe. Ne-am întâlnit unde Calea Victoriei întâlnește Bulevardul Elisabeta și de acolo Edmond a început povestea. O poveste așa cum numai în timpul plimbărilor Cu bastonul prin București mai poți auzi.
Nu întreb nimic. Pur și simplu, îl ascult pe Edmond. Această relatare despre București altor ani nu este a mea, ci a lui.
„Ne aflăm la intersecția Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta, la intersecția celei mai importante artere a Bucureștiului interbelic cu primul bulevard din capitală – Bd. Elisabeta, finalizat de Pache Protopopescu, „întâiul primar bun al capitalei”, cum a fost numit de Tudor Arghezi. Inițial, bulevardul pornea chiar din această intersecție, de lângă Cercul Militar Național, și ajungea până în rondul de la Universitate. Era extrem de mic, nici nu avea un nume, se numea pur și simplu Bulevardul. Dacă am citi sau am reciti Domnul Goe, am găsi La bulivar, birjar, la bulivar!. La acest bulevard se referă Caragiale, pentru că pe întâiul bulevard din capitală se organiza parada de 10 Mai. Tribunele erau unde azi e Universitatea, pe partea unde sunt statuile era Academia Sf. Sava, iar pe bulevard treceau coloanele oficiale și întreaga armată.
În Piațeta Sărindarului
Intersecția unde suntem acum s-a numit inițial Piața Sărindar, datorită mănăstirii care se afla pe locul Centrului Militar Național. Mănăstirea Sărindar era o construcție imensă, o catedrală de-a dreptul, cu care există doar două imagini în arhivele statului. S-a năruit însă, pentru că Cișmigiul ajungea până în Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de azi) și s-a întins astfel timp de sute de ani, iar până la urmă în locul bisericii s-a construit Cercul Militar, din donații publice, la fel cum e construit și Ateneul.
Pe lângă Centrul Militar Național, tot în Piațeta Sărindarului găsim Casa Capșa, deținută de Grigore Capșa, numit în epocă „cel mai dulce om al capitalei”. Titu Maiorescu cumpăra de la Capșa, în fiecare după-amiază de joi, bomboane pentru amicii săi, bomboane pe care le numea des bonbons véritables. Tot la Casa Capșa se produce cea mai bună și prima înghețată din România. Iar dacă am fi în secolul al XIX-lea, doamnele și domnișoarele nu ar avea voie în Casa Capșa, căci acolo se vântură ideile politice, iar politica nu este pentru doamne în acele vremuri, ci pentru domni, așa că așteaptă în trăsură, în stradă, unde chelnerii le servesc cu înghețată.
La Casa Capșa apare și una dintre cele mai gustoase prăjituri care există până azi, creată în cinstea unui general care ajunge la București în Primul Război Mondial. Când generalul Joffre ajunge la Capșa, i se face o prăjitură de ciocolată, de care e extrem de încântat și le recomandă celor de la Capșa să o păstreze în meniul oficial. De atunci și până astăzi, există prăjitura Joffre.
Casa Capșa, în interbelic
În perioada interbelică, întreaga boemă literară se mută de la terasa Oteteleșanu, care se afla unde este azi Palatul Telefoanelor, la Casa Capșa. Aici, spune un istoric al Bucureștilor, se vântură ideile politice, se dezbat ideile literare și tot aici se mănâncă de zor literații. Evident, cele mai mari scandaluri literare se întâmplă tot aici. Și tot la Casa Capșa se făceau și se desfăceau de multe ori alianțe politice. Aici mergea Ion Barbu și stătea de dimineață până seara scriind poezii, până îl scotea soția lui târziu, beat turtă.
Se mai amețeau scriitorii și cu cafeaua Marghiloman, care apare pe la începutul secolului XX, datorită lui Alexandru Margiloman, ministru de interne, care într-o dimineață ajunge la Capșa, cere o cafea, chelnerul îi spune că nu e apă, căci era o problemă cu apa în București pe atunci, se căra cu sacagii din Dâmbovița. Și pentru că nu ajunsese sacagiul cu apa, Marghiloman îi spune: Fierbe cu ce-oi avea. Și îi fierbe cafeaua în rom. Așa apare cafeaua Marghiloman, care va deveni faimoasă, fiind deliciul tuturor scriitorilor.
Pe strada cu ziare, redacția redacțiilor
Vizavi de Casa Capșa, se află strada Constantin Mille (din păcate, nepreprezentativă astăzi sau aproape părăsită), care în perioada interbelică se numea Strada Sărindar, tot de la numele mănăstirii, și era o stradă plină de viață, pentru că toate redacțiile ziarelor din București erau acolo, de la Adevărul și Adevărul Literar și Artistic, la Dimineața, Ziua, Universul, Universul Literar și Artistic, Realitatea Ilustrată, Ilustrațiunea, toate apăreau pe strada Sărindar, care era numită „redacția redacțiilor”, sau „inima României”. Și după-amiaza, pentru că multă vreme ziarele în București apăreau după-amiaza, erau câteva ore în care copii desculții, murdăriți din cap până-n picioare cu tuș, alergau cu ziare strigând primele titluri. De aici se răspândeau toate ziarele. Faptul că strada Sărindar era strada presei a făcut ca pe locul unde se află blocul numit Delta Dunării în perioada comunistă, azi – Pizza Hut, să apară primul chioșc de ziare din oraș, la finalul secolulului al XIX-lea, deținut de Nae Basarabescu, care fură ideea de la Paris și o aduce la București. Dă lovitura, evident. Ca și ziarul Universul care începe să apară dimineața și care introduce pentru prima dată în presa bucureșteană Micul Anunțător, cum era numit, și astfel apar cu sutele anunțurile matrimoniale.
Înainte să apară anunțurile matrimoniale, aici se petreceau și aranjamentele de căsătorie de multe ori. Pe Bd. Elisabeta și pe Calea Victoriei, pe trotuarul de la Capșa, se plimbau domnișoarele care voiau să se căsătorească și primeau din mers tot felul de cărți de vizită de la domni care aranjau câte un rendez-vous.
Bătrânul librar analfabet
Vizavi, la parterul Hotelului de Boulevard, s-a aflat cea mai de lux librărie din capitală, librăria Alcalay, deținută de un bătrân analfabet, Leon Alcalay, care spunea că o carte este o conservă ce trebuie ținută închisă ermetic, pentru că dacă o dechizi se strică, așa că el o ține închisă pentru potențialul cumpărător. Leon Alcalay este tipul bucureștenului care a reușit să parvină rapid, el a pornit ca un simplu anticar și a ajuns să aibă cea mai de lux librărie din oraș, la Hotel Boulevard. De ziua Bucureștilor, avea cele mai mari reduceri. Veneau români din toate colțurile țării să cumpere cărți de la librăria Alcalay.
Hollywoodul bucureștean
La parterul Cercului Militar, unde suntem acum, s-a aflat și primul fast food bucureștean. Se numea Automat. Magazinul Automat avea un design avangardist, cu sticlă, inox, neoane, era locul unde mașini automate, cărora azi le spunem tonomate, te serveau cu ceai, cafea și sandvișuri. Când s-a deschis barul Automat a venit lumea ca la Târgul Moșilor, după cum spune un ziarist. La acest fast food bucureștean, obișnuia să vină și Eugen Ionescu, mai ales când se certa cu Emil Cioran și cu Mircea Eliade, ei întâlnindu-se pe atunci la Restarant Modern, transformat în perioada comunistă în Restaurant Berlin și devenit în zilele noastre Club Control.
Tot aici, chiar pe colțul ăsta, a fost și cinematograful ARPA, și până în strada Brezoianu erau nenumărate cinematografe, Femina, Trianon, Capitol, iar datorită lor, Bd. Elisabeta era numit Hollywoodul bucureștean. Multe aveau câte șapte reprezentații pe zi, erau ticsite de lume. Cinematograful Capitol era cunoscut în interbelic pentru intrarea pe brânci, fiindcă erau niște cozi imense. Intrarea pe brânci, ieșirea pe Sărindar, căci intrarea se făcea din bulevard, cu greu, iar ieșirea se făcea prin strada Sărindar, ca să fie mai ușoară eliberarea sălii. Mare fani ai filmelor erau Eliade și Jeni Acterian. Aceasta fugea de la Fundația Carol, unde lucra, ca să vadă filme, iar în Jurnalul unei fete greu de mulțumit povestește cum merge și la patru filme într-o seară. Cinematografele aveau difuzoare în stradă care îndemnau trecătorii să intre. Puteai să asculți filmele pe bulevard, era un vacarm îngrozitor, se vindeau alune americane și castane coapte, era muzică, erau mese pe trotuare. Doar un lucru lipsea pe bulevardul Elisabeta: meniurile românești. Și, spune un scriitor interbelic, lipsește mirosul de mititei. Lucru pe care însă îl întâlnești pe Bd. Pache Protopopescu, unde nu doar că găsești mititei, dar găsești și porumbi fierți.
Cafelele scriitorilor și alte întâmplări
Tot la Casa Capșa, în fiecare dimineață, la orele 9.30 trecute fix, îl puteai întâlni pe Camil Petrescu, puțin cam blazat, puțin cam preocupat, la o masă cu vedere spre Calea Victoriei. Când ziariștii veneau să-i ceară interviuri, abia de le spunea câteva vorbe, plictisit și sâcâit. Sâcâit era și de chelneri, cărora deși el le spunea să-i aducă o cafea cu lapte îi aduceau, de fiecare dată, cu frișcă. Iată ce spune Mircea Damian, în 1935:
„La o masă, singur deocamdată, la 9.30 precis, Camil Petrescu își ia cafeaua cu lapte.
Fără frișcă, domnule, ce Dumnezeu? Îți spun în fiecare zi.
În fiecare zi, într-adevăr, și fiecărui chelner pe rând, îi spune că nu îi trebuie frișcă și în fiecare zi i se aduce. Nemaipomenit.
Salutare, Camil! Ce faci, dragule? Te văd cam supărat, iar ți-au adus frișcă?
Iar. Și nu pot să sufăr spuma asta care-ți murdărește gazetele.”
Un alt personaj al Casei Capșa era Virgilică, un nebun al Capșei, am putea spune, care făcea servicii nu tocmai onorabile. Iată ce spune tot Mircea Damian, în 1935:
„Dacă ai chef să înjuri un scriitor, dar nu ai curaj să faci treaba personal, dă-i lui Virgilică trei lei și învață-l cum trebuie să spuie. De multe ori se întâmplă să încaseze câte o palmă dacă domnul scriitor e nervos. Dar se întâmplă și să încaseze încă trei lei ca să ducă îndărăt înjurătura. Din asta trăiește el. Pentru un leu te salută, pentru doi lei te salută și îți spune mulțumesc, pentru trei lei înjură pe cine vrei, și-l înjură din partea lui, ca să nu-ți pricinuiască necazuri, pentru patru lei ia de gușă pe un scriitor foarte onorabil, îi spune că-l iubește și îi face bezele, pentru cinci lei sărută o femeie pe Calea Victoriei, se duce frumos după ea, pândește un moment prielnic și dintr-odată țuc! pe obraz, dar treaba asta mi se pare că nu o mai face nici pentru un pol, a mâncat odată bătaie.”
Arghezi spunea că a merge la Casa Capșa devenise atât de la modă, încât apăruse și un termen pentru asta (pe care azi l-am numi hipstereală), un nou curent literar și artistic – capșismul. Și spunea Tudor Arghezi că dacă ești prost la Capșa, nu ai cum să fii deștept în altă parte. Capșistul este un individ inteligent și foarte racordat la timpul în care trăiește.
În pivnițele Hanului Zlătari
Acum, ne aflăm în dreptul Hanului Zlătari, de fapt în dreptul Bisericii Zlătari, căci hanul nu mai există. Până în 1903, biserica nu se vedea din Calea Victoriei, pentru că era înconjurată de un han. Întotdeauna hanurile, cele mai multe dintre ele, aveau o biserică în centru, iar Hanul Zlătari are o istorie foarte interesantă. Hanul era destul de mare, pentru că în el s-au aflat o băcănie, o cofetărie, birtul La Pisica Albă, dar și berăria Carul cu Bere, înainte să se mute în strada Stavropoleos. Ba mai mult, în secolul al XIX-lea, la etajele superioare ale hanului, au funcționat Ministerul de Justiție și Ministerul Cultelor. Un istoric al Bucureștiului, Constantin Bacalbașa, povestește că se întâmplau lucruri destul de dubioase în acest han bisericesc. Călugării greci, spune Constantin Bacalbașa, se dedau la orgii mari. Femei frumoase, adepți ai galanteriei din societatea cea mai bună veneau aici și petreceau nopți luxuriante. Călugării, cei mai tineri dintre ei, erau foarte viguroși. De multe ori, negustori cu averi însemnate dispăreau fără să li se mai dea de urmă. Zvonul public spunea că oamenii aceștia erau ademeniți de călugări pentru împrumuturi și alte afaceri. Oamenii veneau cu încredere, aduceau banii ceruți, apoi nu mai ieșeau niciodată. Asasinați, aceștia erau îngropați în pivnițele Zlătarilor. Asta spune Bacalbașa, un important istoric al Bucureștiului și ziarist la Adevărul.
Artere de shopping
Lângă Hanul Zlătari, se afla cea mai comercială arteră a capitalei. Strada Lipscani pornea din dreptul Bisericii Sf. Gheorghe Nou, unde întoarce azi tramvaiul. Inițial, aici veneau comercianți care aduceau mărfuri de la Leipzig, postavuri de Flandra, pahare, oglinzi, mătăsuri, până și scobitori, dar în perioada interbelică strada devine o importantă arteră comercială unde nu mai găsești numai mărfuri de la Leipzig, ci și de la Paris și din alte capitale europene, motiv pentru care existau multe prăvălii cu tot felul de nume ca Parisul, Parizianca, Lumea eleganței sau celebrul La Vulturul de Mare cu Peștele în Gheare.
Stada Lipscani continuă dincolo de Calea Victoriei, trecând de magazinul Victoria, până spre Dâmbovița. În interbelic, bucata asta de stradă s-a numit Lipscanii Noi și trecea fix pe lângă Galeriile Lafayette, azi magazinul Victoria, Lipscanii Noi despărțind Galeriile Lafayette de Hotel Lafayette sau Hotel de France, un superb hotel distrus după 1977, care se afla pe locul blocului Bancorex, numit azi BCR, de lângă Palatul C.E.C. Strada Lipscani era celebră și pentru numărul imens de afișe publicitare, niciun centimetru de spațiu nu se pierdea, erau sute de reclame puse unele peste altele, erai tras din toate părțile de negustori. Negustorul nu era niciodată în spatele tejghelei, el se afla în pragul ușii, gata să agațe prada de braț. Întreaga familie lucrează la afacere. Fiica face vitrina, aruncând priviri galeșe trecătorilor, iar fiul racolează clienții din mulțime.
Apoi, Bucureștiul se umple de zgârie-nori și de automobile americane, iar în epocă ziariștii deja vorbeau despre transformarea micului Paris în micul New York. Bd. Magheru de azi, numit atunci Bd. Take Ionescu și I.C. Brătianu, a fost cel mai avangardist bulevard din Europa. Este perfect drept, cu monumente de arhitectură, deși azi pare o bombă, e trist ce se întâmplă, dar la început se dorea să semene cu New Yorkul. Era o altă arteră importantă, pe lângă Calea Victoriei, care rămâne totuși frecventată de bucureșteni de două ori pe zi, de la Dâmbovița spre Piața Victoriei și invers. Ba chiar era atât de multă lume, povestește Constantin Bălăceanu-Stolnici, încât mareșalul Antonescu a impus sens unic pentru pietoni: dimineața să se meargă către Dâmbovița, iar după-amiaza către Piața Victoriei, pentru că se călcau în picioare.
Și iată ce aveau bucureștenii în perioada interbelică și nu au mai avut după 1948!
Bucureștenii în perioada interbelică aveau: recensământ la zi, cafea-filtru, desene animate, premii literare și jurii cu nume proeminente, costume de baie în două piese, metroul în proiect, conflicte între generații și partide, reduceri la biletele de tren, cuvântul fripturist, cu superlativul superfripturist, automobile Ford, parfumuri franțuzești, străzi stropite de două-trei ori pe zi, reviste străine la chioșc, șic în vestimentație și vorbe de spirit, amprente la poliție, lame de ras Gillette, condică de reclamații la Poștă, teste de măsurat inteligența, cinematograf, floricele de porumb, balul presei, tratate de pace, horoscop zilnic, Kodak, Miss România și Miss Europa, cremă Nivea de zi și de noapte, căști de uscat părul și pentru permanent, curse de plăcere cu avionul la Băneasa, curse de cai și jockey club, aspirina Bayer, Ciclop, prima parcare supraetajată din România, cameră de gardă la spital, teleschi la munte, ședințe de fizioterapie, magazin cu icre vizavi de Ateneu, sens unic, aplauze și bătăi din picioare în Parlament, școli și săli de gimnastică, meciuri de hockey internațional, joie de vivre.”
Dar Edmond Niculușcă nu și-a încheiat aici povestea. Va urma.
Despre ARCEN:
Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate (ARCEN) este un grup de tineri entuziaști care din 2006 realizează conferințe, vernisaje, lecturi publice, tururi ghidate pietonale sau alte proiecte. Din 2010 până azi, Cu bastonul prin București a adunat peste 16.000 de bucureșteni. De-a lungul timpului, ARCEN a colaborat cu ICR, organizând în 2012 și o mișcare a papioanelor, în încercarea de a salva Institutul. În 2008, ARCEN a salvat clădirea Școlii Centrale, opera arhitectului Ion Mincu, și a introdus-o în circuitul nopții muzeelor, după ce s-au încheiat lucrările de consolidare și restaurare. Și tot la Școala Centrală, organizează în fiecare an, pe 23 iunie, în ajun de Sânziene, un eveniment dedicat sărbătorii, când acolo se citesc fragmente din literatura fantastică a lui Eliade. La ARCEN, sunt 25 de tineri. Toți au facultăți umaniste. Edmond a studiat Teologie și Științe Politice. Au o arhivă cu zeci de mii de numere de ziare publicate între 1870 și 1945, toate digitizate, adunate în ani de zile.
Anul acesta, proiectul Cu bastonul prin București se desfășoară în perioada 1 august – 13 septembrie, în fiecare sâmbătă și duminică. Traseul-cultural ARCEN are ca punct de plecare Cercul Militar Național, sâmbăta de la ora 11.00 și duminica de la ora 18.00.
