Taina tainițelor

 

Pentru că Nada este un suflet care nu şi-a pierdut simţul ludic, m-a inspirat să-i pun întrebări jucăuşe ca mici ghicitori, pentru că poveştile ei curg frumos cu ea şi prin ea, poveşti în care încape o lume întreagă, fără să o sufoce sau să o limiteze, cu bune şi cu rele. 

 

 

Arta de a trăi în primul rând, restul e un balon de săpun, concret nu m-am implicat activ şi direcţionat spre a sprijini acest demers al oraşului. Demult am renunţat a mă plânge şi cred că dacă chiar doreşti să faci ceva nimic nu poate scade sau influenţa energia creatoare. Din păcate totuşi, constat cu regret că nu există subvenții, fie spaţii care să ajute tânărul creator de a se stabilii pe un drum/demers personal. Studiile mele le-am prelungit maxim, la cei cinci ani de facultate s-au mai adăugat câteva luni de studii aprofundate, era varianta de master în tranzit spre sitemul Bolognia de învăţământ care este prezent acum. Am stat la şcoală mult, din frica de a nu rămâne singură, din nevoia de dialog şi împărtăşire a ideilor. 

 

 

Nu există o taină a tainiţelor, taina şi misterul se află la fiecare pas, omenirea încă nu a raţionalizat/descoperit tot …o taină poate fi şi propria umbră aruncată/purtată, simplu; a fiinţa întru continuă devenire, transformare care ne seduce până la ultimul pas. Moartea poate fi marele mister, sunt fascinată de Ea...ultima umbră şi tunelul de lumina a iubirii prin care ne dematerializăm spre odihnă-judecată şi redecizie de a reveni pe scena vieţii. Locul tăinuit de lucrările mele-sculpturi, nu sperie vizitatorul voiajorist, nu-l întreabă...mai degrabă îl lasă să-şi pună sieşi întrebări: ce caut? ce contează? ce păstrez? ce dau, fie ascund, de mine? Dialogul este personal, unidirecţionat spre privitor, eu nu prigonesc ochiul cu mesaje de actualitate, nu militez pentru vreo cauza, sunt nişe, seratare, umbre de culoare şi miros. 

Totul în lumea înconjurătoare se reduce la vibraţie şi culoare în materie, noi percepând doar frânturi şi crampee de lume, scenarii care ne mulţumesc doar. 

 

 

Liniştea, ce frumos cuvânt...liniştea genezei, a începutului virgin, intact...liniştea este solară prin definiţie, este orientarea justă fără de care fiinţarea ar deveni un iad. 

 

 

Întrebarea cu numărul cinci probabil nevoit aşezată la acest număr, sunt două axe majore ale existenţei, busola celor patru zări, pentru cei mai mulţi dintre noi creatorul mediază şi străbate alte planuri/axe dintre cer şi pământ. Ce m-a frânt este necuvântarea, nespunerea adevărului, mulţumesc însă lui dumnezeu că m-a înzestrat cu o intuiție peste medie şi cu capacitatea de a vedea şi înșelege dincolo de perdeaua suferinţei. 

 

 

Jocul preferat al copilărie a fost dăruirea...nu puteam concepe să mă bucur de dulceaţa vieţii fără a da, a mă bucura de bomboane împreună, ai mei erau exasperaţi… iar ai cărat afară dulciurile!!! nu-ţi mai dăm!!! Chiar le ascundeau de mine, în prima fază crezând că le mănânc singură…prezentul nu mai este un joc,  sau pot să-l privesc aşa, însă e un joc devenit de oameni mari în care de la gând până la faptă este necesară prezenţa conştientă asumată. 

 

Acasă şi casă sunt o metaforă dincolo de formele ei diverse, mici, mari, seducătoare labirinte personale şi amprente în materie extrem de uşor citibile prin care ne extindem interiorul spre exterior. Încerc să nu judec şi să nu-mi poluez ochiul, greu uneori... dar ce ne-am face fără diversitate iar acesta este un atuu al României. Undeva, în acel spaţiu nevăzut construim în oglindă viitorul rai de dincolo, moartea este doar o transformare spre mai bun, frumos şi liber într-un alt dicţionar al existenţei. 

 

 

Maestrul Julius Podlipny, artistul care din copilărie a învăţat să-şi caute fericirea urmându-şi glasul sufletului indiferent de austerităţile vieţii, orfan, plecat pe drumul războiului într-o Europa zdruncinată de suferinţă şi cu graniţele sfâșiate de diverse orgolii naţionaliste, şi-a găsit casă în Timişoara. Aici a înfiinţat prima Uniune a Artiştilor Plastici, prima şcoală privată de desen şi a instruit întru frumos mulţi copii. Spun frumos pentru că era de o sinceritate debordantă şi nu accepta ucenici să-i chinuie, putea face acel compromis pentru un câştig material, imediat însă refuza să-i mediteze pe cei în care nu vedea talentul şi decizia se lua foarte repede, erau necesare două-trei întâlniri. Mătuşa mea a fost cea care l-a îngrijit la apusul vieţii... iar verile, sâmbetele şi duminicile se petreceau la el pe strada Ulpia Traiana, când vara veneau în vizită artiştii oraşului la discuţii, mici bârfe şi critică. Eu desenam mai tot timpul, iar în zilele ploiase făceam d'apreuri după lucrările sale….acum zâmbesc privindu-le sinceriatea, celebre sunt fructele sale aşezate pe masă, atât de curate şi sincere compoziţii „metafizice”, mere ale căror volumetrie nu ştiam să o reproduc, ca atare tăiam în culoarea fructului precum un chirurg cu alb fără treceri, pentru a reda direcţia de unde vine lumina. 

 

Într-una din zilele de vara, maestrul a dorit să-mi vadă mapa, erau ceva pasteluri adunate, emoţie mare, timpul lung în care mi-a fost analizată mapa, ochelarii săi mari cu lentile groase şi ceţoase pentru ochii săi obosiţi de 91 de ani, prin care m-a iubit şi vorbele care şi acum le aud ca prezente: tu trebuie să mergi la şcoala de arte! 

Aveam 9 ani. Decizia a fost luată şi drumul s-a continuat de la sine. 

 

 

Inspiraţia este munca constantă şi prezenţa în atelier, fără acest dialog firul dintre mână, suflet şi minte se intrepupe, este asemenea unui termometru…dacă este înterupt, ușurătatea gestului devine greoaie, eziţi, te frămânţi-îndoieşti de conversaţia cu tine. 

Cât de departe m-a dus...concret am plecat cu multe expoziţii, am primit şanse, pot spune că viaţa mă iubeşte, am vândut tot ce am plăsmuit, nu am „copii orfani” şi le-am şi pierdut urma în lume. Am plâns după câteva lucrări, însă repede am înțeles că a fii un creator care nu poate renunţa la gestul său de expresie într-un firesc, înseamană că nu a înțeles deloc gestul creaţiei şi iubirii. Clădesc din materie, prin materie şi dincolo de ea pentru sentimentul de acasă. 
 

Următorul drum mă duce în Nurnberg în 30 octombrie a lui 2015, voi fi acolo cu multe piese, la o galerie generoasă, Tiny Griffon, gest amânat de multă vreme. Ultima expoziţie personală am avut-o în 2009 Timişoara galeria Calina.
 

 

Locul care se “intalege” bine cu arta este natura, fără de ea creatorul ar “muri”, veştejii, acolo se află veşnicia şi sursa inepuizabilă de viaţă. 

 

Copilăria stă pitită în intestine, aşa văd lucrurile, drumurile cu viaţă. Văd animale/animalul spirit în oameni şi asociez sentimente cu organe de simț, fie funcţie. Intestinul, oricât de neplăcut ne pare, este un val continuu de emoţie, este organul care digera şi procesează viaţa, este diafan însă în  acelaşi timp puternic, guvernat de hotărârea de a hrăni, întreţine viaţa. Fără a defalca sistemul digestiv în zone de tranzit al materiei, funcţii şi roluri clar determinate, doar un labirint de emoţie şi încâlceală. 

 

Meşteresc sculpturi tainiţe cu miros, de parfum plăcut, un alt labirint floral de emoţii cu arome, însă mult mai mult decît atât mi-aşi dori ca acele imagini-amintiri extrem de persoanale să le pot proiecta pe un ecran. Este simţul pe care grecii filozofi îl considerau inferior, lipsit de importantă, inferior văzului sau auzului, însă el este cel fără de care viaţa devine searbădă, lipsită de orientare, asemeni unei supe fără de sare, mai mult decât atât prin el ne adunăm, plăcem, iubim, animalul este încă prezent. 

 

Nu există greu în sculptură, un „greu”...greul intervine în neputinţa facerii, pentru că trebuie să recunosc a fii artist nu este un job full time, într-un substrat creăm permanent, gândul este energie însă la un moment dat inervine cenzura personală, nu orice idee sau asociere de idei în materie cere să se nască. Sunt lucrări care vin într-o uşurătate a ființei şi altele care se lasă/cer la macerat ani, luni, teme obsedante, călătorii iniţiatice... la capătul labirintului trebuie să intalegi că eşti frumos, unic, veşnic tânăr. Nu caut frumosul sau ineditul... arta se află demult în „criză”, ea în prezent creează grade de rudenie din marile curente, devine şi se strămută asemeni unui caleidoscop.

 

Bucurii mari şi mici pentru Nada? 
 

Bucurie, bucurie şi iar bucurie, în lumina dimineţii în frântura de materie-hrană dăruită aproapelui în gând, prin zâmbet şi vorba bună. 

 

Viaţa din roşu, albastru prin curgere este semnătura tainiţelor.