Castelul de la Miclăușeni, monument istoric de artă gotică, a fost ridicat între anii 1880-1904 de către George A. Sturza şi soţia sa Maria (născută Ghica) pe locul unui vechi conac din 1755 (din care au mai păstrat câteva odăiţe şi inscripţia de atestare). Majoritatea decoraţiilor exterioare ale castelului reiau detalii din stema sturzeştilor, la care se adaugă emblema castelanului George A. Sturza, inspirată de icoana Sfântului Gheorghe (aceeaşi emblemă apare şi pe placa de marmură a mormântului castelanului, aflat în stânga bisericii).
În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuş (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moşie întinsă, situată în apropierea de Lunca Siretului. Moşia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăuşeni, după moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmaşii vornicului Miclăuş au vândut moşia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Acesta a construit aici un conac ale cărui ruine se mai puteau încă vedea la începutul secolului al XX-lea.
Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moştenire satul Miclăuşeni "Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei, şi fiului meu, la Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânşii ca să-mi fie ei ficiori de suflet". La sfârşitul secolului al XVII-lea (în 1697), urmaşii lui Lupu Prăjescu, neavând urmaşi, au lăsat domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.
La data de 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit între ei averile, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moşie locuiau şi munceau ţărani clăcaşi şi ţigani vătraşi robi, care şi astăzi poartă nume de meserii: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu, după cum scrie Costin Merişca, în lucrarea "Castelul Miclăuşeni în cultura română", apăruta la Editura "Cronica" în 1996 [3]. Locuitorii satului Miclăuşeni trăiau în bordeie sărăcăcioase pe moşia boierului şi pe gârla din preajma parcului boieresc.
În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a ridicat aici un conac boieresc cu demisol şi parter şi care avea formă de cruce. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În grajdurile conacului erau adăpostiţi cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.
Preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie, a construit în perioada 1821-1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc şi cu numeroase obiecte de cult valoroase. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăuşanu, a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori. El s-a ocupat de achiziţionarea mai multor cărţi şi manuscrise rare care au îmbogăţit colecţiile conacului.
În Prefaţă la Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţia a doua, Mihail Kogălniceanu scrie, între altele: "...Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispoziţiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în preţioasa sa colecţiune de la Miclăuşeni posedă şi d-lui un mare număr de letopiseţe manuscrise, dară care sunt mai noi decât manuscrisele păstrate de mine".
Deşi era văr cu domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849), Alecu Sturdza a îmbrăţişat ideile revoluţionarilor de la 1848. El a murit de holeră în anul 1848, existând suspciuni că ar fi fost otrăvit din ordinul domnitorului. A fost înmormântat în biserica conacului. După moartea sa, de administrarea moşiei s-a ocupat văduva sa, Catinca. Ea a lăsat moşia fiului său, George A. Sturdza, în 1863.
În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se atunci la moşie.
Construirea castelului
Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri şi a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moşia Miclăuşeni. El trebuia să-şi achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 şi 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene şi amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcţiei au fost realizate de arhitecţii Iulius Reinecke şi I. Grigsberg.
Castelul Sturdza avea etaj şi mansardă. În exterior, clădirea avea numeroase decoraţiuni (printre care şi elemente inspirate din blazonul familiei Sturdza: un leu heraldic cu o sabie şi o ramură de măslin, crucea si sarpele precum si cavalerul medieval). Deviza familiei Sturza, Utroque clarescere pluchrum, - care in traducere inseamna Frumusetea straluceste pretutindeni, este inscriptionata deasemenea, pe toate fatadele castelului. Pictura este reali zata in stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke, o mare contributie avand-o si Maria Sturza, care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza.
Influenţele neogotice se regăsesc în decoraţiunile exterioare cum ar fi: turnuleţe terminate cu flech-uri, crenelurile, rozetele, ogivele de la intrarea in Castel dar si tamplaria de la usi si ferestre, care este realizata tot in stil neogotic.
În interior, castelul avea scări centrale din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, iar plafoanele şi pereţii interiori au fost pictaţi în ulei.
Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime.
Singurul copil al lui George Sturdza şi al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina. Ea s-a căsătorit în anul 1897 cu Şerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soţul ei a murit în 1918, Ecaterina Cantacuzino rămânând văduvă de tânără. Ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta nu s-a dovedit interesat de moşie, emigrând în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial.
În anul 1907, sub influenţa răscoalelor ţărăneşti din acel an, ţăranii di Miclăuşeni şi Butea s-au adunat în grupuri, îndreptându-se spre castelul Sturzeştilor, la poarta de la răsărit a castelului şi cerând să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanţele şi a poruncit unui slujbaş să noteze cât pământ doreşte fiecare. Apoi le-a spus să meargă acasă că vor primi pământul dorit.
În timpul primului război mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Maria Ghica şi Ecaterina Cantacuzino au ajutat răniţii ca infirmiere. Marele compozitor George Enescu a vizitat castelul, concertând printre paturile cu răniţi. În anul 1921, prin Legea agrară, ţăranii de pe moşia Miclăuşeni au fost împroprietăriţi cu aproape 1.700 de hectare de pământ, parcelate în 810 loturi.
Pentru o lungă perioadă, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino.
În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823 si bunurile din seif. Ea a refuzat iniţial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii. În iarna anului 1944, au staţionat în castel prizonieri nemţi. Castelul a fost devastat de soldaţii ruşi care au folosit multe cărţi valoroase pe post de combustibil în sobe, vânzând alte volume unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor. Pe lângă cărţi, au dispărut din castel piese de mobilier şi cea mai mare parte din colecţiile familiei Sturdza.
O parte din cărţile rămase au fost strânse de Jacob Popper şi Jean Ackerman, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice şi le-au luat din castel cu scopul de a le proteja. Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iaşi, a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Universitare şi a treia au fost scoase din ţară. Volumele salvate de Ecaterina Cantacuzino şi pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.
Donarea Castelului de catre Ecaterina Sturdza Cantacuzino
Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de monahia Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de bunicul sau Dimitrie Sturza şi toate dependinţele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.
În anul 1953, comuniştii au desfiinţat aşezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul intrând în proprietatea statului. Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserică din Miclăuşeni.
În perioada următoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iaşi şi al Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. Autorităţile comuniste organizau uneori petreceri în mansarda castelului.
În anul 1960, Castelul de la Miclăuşeni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici funcţionând şi şcoală specială. În noaptea de 23 decembrie 1968, a izbucnit un incendiu la mansarda castelului, se pare că de la o ţigară lăsată aprinsă. Atunci au ars ultimele mobile originale ale castelului, care erau depozitate la mansardă. În anii acelei folosinţe nefericite, mai precis în 1985, mansarda şi acoperişul castelului au căzut pradă unui devastator incendiu. Apa cu care a fost stins incendiul s-a infiltrat în pereţi, contribuind la degradarea progresivă a imobilului.
Clădirea s-a degradat în timp, nemaifiind întreţinută. În plus, au fost ciopârţite uşile şi ferestrele, parchetul a fost scos, iar şemineurile sparte. În 1985, conacul a fost afectat de un nou incendiu, arzând acoperişul.
Într-un reportaj din vara anului 2002, la un an de la mutarea de aici a Centrului de plasament, un ziarist de la Ziarul de Iaşi constata că încă persistă un miros de urină, îmbibat în pereţi şi în duşumele.
Refacerea castelului
In anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. La 13 octombrie 2001, Centrul de Plasament s-a mutat în satul Cozmeşti din comuna Stolniceni-Prăjescu.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1170 din 2 octombrie 2003 s-a stabilit, printre altele, realizarea unor reparaţii de urgenţă la Castelul Sturdza (satul Miclăuşeni, judeţul Iaşi) şi a unor lucrări de peisagistică în zonele adiacente. În anul 2004, obţinând o finanţare de la Banca Mondială, în valoare de aproximativ 2,4 milioane de lei (adică 685.700 euro), Mitropoilia Moldovei şi Bucovinei a început restaurarea castelului şi a dependinţelor.
S-au efectuat lucrări de consolidare şi restaurare a clădirii şi dependinţelor, urmând să se mai execute lucrări generate de infiltrarea apei subterane, finalizarea zugrăvelilor interioare şi exterioare, respectiv restaurarea picturii.
În prezent, lucrările de restaurare nu au fost finalizate în totalitate. Mitropolia Moldovei intenţionează să organizeze aici un complex muzeistic şi un centru de conferinţe, celelelate clădiri urmând să adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice şi un centru de pelerinaj. Una dintre clădiri a devenit deja atelier de pictură, aici realizându-se icoane şi ouă incondeiate de catre maicile de la Manastirea Miclauseni.
Mai multe detalii despre programul de vizită pe miclauseni.ro.
