Capşa lui Paul Morand

Nu m-a invitat nimeni niciodată să bem o cafea la vestita Capşa, nu m-am gândit niciodată să-i organizez ziua de naştere soţului la celebra Capşa. Încerc să înţeleg de ce. 

Situată la intersecţia arterelor Calea Victoriei şi Edgar Quinet, Casa Capşa a fost emblema unui Bucureşti a boemilor scriitori, a protipendadei, a luxului din interbelic, a unui oraş care se învârtea la propriu şi la figurat în jurul cafenelei înfiinţate la mijlocul secolului al XIX-lea.

Astăzi nu se remarcă decât prin faptul că e o clădire frumos renovată, cu un interior luxos, demn de un local de primă clasă. Însă nu respiră notorietate în mediul virtual şi în întâlnirile casual, este printre cele mai puţin frecventate localuri în peisajul Centrului istoric. Pe vremuri era zarvă mare aici, azi e pustiu şi la mesele de pe trotuar. Trecem zilnic pe lângă istorie! În lumea marketingului de astăzi, Capşa nu e „vocală”.

Am întâlnit odată un chelner care dăduse mâna cu Marin Preda, Fănuş Neagu, Eugen Simion sau Nicolae Manolache – luase autografe de la toţi, mai puţin de la primul – şi care mi-a povestit ce băiat cumsecade era Nicu Ceauşescu, nu se dădea mare, nu venea cu femei. Nu mai ştiu ce face chelnerul. Poate s-a pensionat. Poate a mai strâns câteva autografe între timp.

Poveştile de astăzi rămân ascunse la Capşa, cu voia sau fără voia nimănui.

 

Unul dintre cei mai fini cunoscători ai Bucureştilor, Paul Morand, a caracterizat stabilimentul: „Capşa este un stil, o tradiţie, un obicei, un organ, un decor, o sală a Paşilor Pierduţi, un monument şi o cocardă. Notabilii Bucureştilor se întâlnesc aici pe la ora unu după-amiază. Capşa, ar spune românii, este un loc foarte civilizat. Capşa e timpanul urechii uriaşe care e Bucureştiul, oraş al bârfei”.

În Bucureşti, prima cafenea apărea la 1667, în vremea domnului Radu Leon. Capşa se deschide în 1852 iar, până în 1882, oraşul avea 35 de cofetării. 
Este împărţită în patru secţiuni Casa: cafenea, cofetărie, hotel şi restaurant. Istoria ei este a familiei Capşa, numele fiind şi cea mai veche firmă de acest gen din România. În 1868, fraţii Capşa, Constantin şi Grigore, cumpără de la italianul Eronimo Momolo localul deschis în fostele case ale boierului Radu Slătineanu. Ei deschid „La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa”. După 10 ani, Constantin se retrage din asociere. În 1869, cofetăria devine furnizor al Casei Regale. 

Grigore, „omul cel mai dulce din Bucureşti”, aşa cum scria „Adeverul” din 15 iunie 1897,  va conduce 34 de ani localul, va extinde Casa cu un hotel şi cu o cafenea. El va învăţa meserie la „Casa Boissier” din Franţa, iar talentul său de cofetar îl va duce să prezinte produsele la Expoziţia din Paris. Era cunoscut drept „un monument de… zaharicale”. Celebrul proprietar moare în decembrie 1902, iar viitor manager va fi Ştefan, fiul lui Constantin.

 

Dar istoria Capşei o reprezintă poveştile ţesute în jurul ei şi oamenii care i-au trecut pragul – scriitorii, politicienii, oamenii de cultură, boema oraşului. Se discuta politică, amor, gastronomie, se ţeseau intrigi în fumul de tutun şi se înjurau între ei scriitorii.

 

Cofetăriile româneşti „oferă un popas dulce”, după cum mărturisea Paul Morand în cartea despre „Bucureşti” (ed. Humanitas, 2015). Cofetăria Capşa, în interbelic, era o vitrină uriaşă din care priveai şi în care priveai cu nesaţ. Dar să-l ascultăm pe Morand cum vedea el cofetăria: „Vânzătoarele, îmbrăcate în negru şi cu gulere albe, în cel mai authentic stil Boissier şi „patronat”, sunt la datorie lângă prăjiturile lucioase din ciocolată, bomboanele în culori vii, fondantele în culori pastel. Înfofolite în blănuri ce nu sunt decorative ca în Occident, ci indispensabile ca în Rusia, încălţate cu cizme de cauciuc, gospodinele îşi lasă comenzile în franceză. Amicii lor din copilărie, flăcăii tomnatici, sosesc şi ei pe la douăsprezece şi jumătate: e ora micului dejun. (După Madrid şi Buenos Aires, Bucureştiul e ultimul oraş în care mai poţi întâlni trântori ca la 1900, băieţi de familie care nu ştiu să se bărbierească singuri şi se trezesc la prânz.)”.

 

Şi cine se preumbla pe lângă tejghea: „În timp ce mănânci un sandvici cu caviar în spatele vitrinei, lângă tejghea, asişti la defilarea unor ofiţeri mărunţi cu grade mari, ataşaţi la Ministerul de Externe, politicieni, personaje mondene, avocaţi faimoşi, miniştri integri şi mai puţin integri, nobile doamne literate, bătrâne doamne celebre, egerii politice, actriţe, informatoare (…), cocote întreţinute de petrolişti; trebuie să-i vezi pe oamenii ăştia primind în treacăt un duş de complimente, să vezi acele planete cu sateliţii lor, să-i studiezi, să-i clasifici şi să-i cântăreşti când intră în câmpul vizual al clienţilor de la Capşa ca să pricepi că Bucureştiul e doar o singură mare familie”.

 

În viziunea lui Morand. Spune că avea tavan în culoarea ciocolatei, un covor de culoare purpurie, steme din argint, „coloane de stuc cu frunze de acant, bufet rece, şefi de sală bătrâni”. Separeurile la Capşa erau construite în cel mai pur stil clasic. „…capitonate, cu tapet de catifea verde, cu sobe ruseşti, canapele de abanos, oglinzi cu rame aurite în care s-au privit atâtea generaţii…”

 

Străzi zgomotoase împresoară stabilimentul. „Poţi încă să găseşti acolo pernuţe, lumânări şi oale de noapte, tot acel confort de la 1878 pe care îl mai poţi găsi doar peste drum, la Hotel Bulevard, care, până mai ieri, îşi poftea clientela diplomatică în fotolii de pluş galben, cu pernuţe şi ciucuri”.  

 

„Acolo, nimeni nu bea: te poţi ameţi doar cu ziare, Le Temps şi Le Journal des Débats; citeşti ştiri diplomatice din Universul, articolul socializant din Dimineaţa, editorialul din Adevărul, cronica din Lupta, informaţiile din Argus, Epoca, Independenţa, Viitorul; deputaţii cu bărbi à la Brătianu urzesc acolo comploturi politice, îşi primesc agenţii electorali, împart recomandări”.

 

Poveştile despre gloria Capşei şi a „capşiştilor” săi le găsim în cărţi scrise de Potra, Bacalbaşa, Morand, Emil Manu, Mircea Damian sau în istorii mai mici sau mai mari despre Bucureşti. „Viaţa” Capşei de astăzi nu sunt sigură că va acoperi paginile vreunei istorii despre anii 2000, ai vreunei antologii care să cuprindă poveşti spumoase. Poveştile din zilele noastre de la Capşa rămân fără ecou în societate. E simplu: Capşa mizează pe istorie, iar ce e azi nu e istorie. Va fi, poate, cândva.