Drumul Sării, Cervantes, Cotroceni, Matei Voievod, Tineretului, cafenelele de la Universitate și alte stații din orașul Anei Ularu.
La terasa cafenelei Energiea, Ana mi-a vorbit minute bune despre orașul ei, în timp ce bea un fresh de portocale.
În vara care s-a încheiat, Ana a filmat alături de Tom Hanks la Florența și la Budapesta, Inferno, încă nu-i vine să creadă că filmările s-au terminat, că nu mai au de tras nicio dublă. Ea este dintre actrițele care joacă în film mai mult în străinătate decât în țară, nu pentru că așa ar vrea neapărat, ci pentru că mai ales așa s-a întâmplat. E mult de când a fost Matilda, în Periferic. Acum, filmele o țin adesea departe de București, dar tot mai are timp pentru patru spectacole de teatru (nu ratați Carousel, o premieră a acestei toamne, la Bulandra!) și pentru plimbări cu bicicleta prin oraș, tot acum are în lucru regia unui scurtmetraj și își pregătește întoarcerea în muzică, va fi o trupă cu ea și Diana Cavallioti, vom vedea, dar nu despre toate acestea e vorba în rândurile care urmează, ci mai degrabă despre București, ca oraș al Anei Ularu.
Cum e Bucureștiul tău de acum, unde îți place să ieși?
De obicei, merg în Control sau aici, la Energiea. Zona asta mă atrage, tot aici am făcut și liceul, la Cervantes, unde am stat doisprezece ani, aici locuia și locuiește încă fostul meu iubit din tinerețe, asta e zona prin care m-am învârtit tot timpul. Ar mai fi, tot pe la Universitate, Légère, Shift și Alt Shift.
Cum era Bucureștiul tău din vremea liceului?
E minunat să fii la Cervantes, ca și la Lazăr. Ai Cișmigiul alături și poți să sari din clasă direct în parc. Cred că orașul era atunci mai curat, mai frumos. Îmi amintesc de o casă din drumul meu spre liceu, cum vii dinspre parcul Izvor, o casă superbă, pe care am văzut-o degradându-se în 22 de ani, un soi de palat, undeva pe colț, care acum a ajuns să aibă geamurile lipite cu plastic. Țin minte cum mă fascina acea casă în clasa I, când mă ducea mama pe jos la școală.
Cum ai ales Cervantes?
Mi l-a ales mama, nu știu cum, dar a avut o idee genială. Nu vorbește nimeni la mine în familie spaniolă, dar eu așa mi-am cultivat poate cel mai avid talent – acela de a învăța limbi străine.
Ai talentul ăsta?
Da, dacă aș fi un supererou, ăsta ar fi talentul meu, aș învăța limbi străine. Altfel, Cervantes nu era nici aproape de casă, nu era deloc în drumul nostru, eu am copilărit în Drumul Sării.
Atunci, ne întoarcem puțin în Drumul Sării?
Hai!
Dacă îmi aduc bine aminte din ce-mi povesteai altădată, nu îți plăcea prea mult acolo...
Așa e, nu-mi plăcea prea mult. Mie îmi place Cotroceniul. I love Cotroceni. Am și locuit acolo.
Cotroceni e relativ aproape de Drumul Sării...
E aproape, dar e o schimbare înfiorătoare. Acum probabil că zona Drumul Sării a crescut ca valoare, dar mie îmi plăceau casle alea vechi din Cotroceni și străzile liniștite, cu copaci, iar la mine în cartier eram înconjurată de blocuri și de vecini binevoitori care ne omorau câinii. Nu prea m-am jucat cu copiii de la bloc. Prietena mea cea mai bună locuia în Cotroceni și ne strângeam în gașcă la ea. La mine, însemna să mă joc singură ore întregi, pictasem toți pereții din curte.
Deci stăteai la casă...
Da, mama stă și azi acolo și încă a mai rămas ceva din pereții pictați de mine. Mă jucam toată ziua singură, îmi făceam tot felul de cazemate, de forturi, jucam uneori câte trei personaje, mă certam cu mine însămi, dar cred că m-a ajutat foate mult, sincer, aveam tot felul de dezbateri între personaje, ele aveau tot felul de conflicte...
Ai mai locuit și în alte zone din oraș?
Am avut o perioadă în care am stat la Kogălniceanu, când eram adolescentă, iar prima mea casă unde am locuit singură a fost în Cotroceni... Acum stau în celălalt cartier în care mă jucam în copilărie, pentru că vacanțele mi le petreceam la bunica mea, în Tineretului. Azi locuiesc la trei blocuri de bunica, ceea ce înseamnă supe și gogoși și tot felul...
Cum vedeai cartierul atunci și cum îl vezi acum?
Când mă plimb, singurul lucru care nu-mi convine e că mi-au tăiat unul dintre copaci. Știu cartierul ăla pe dinafară, m-am urcat în 80% dintre copacii de acolo, spre disperarea bunică-mii. Am organizat tot felul de concursuri cu biciclete... Eu am fost un copil destul de greu de stăpânit, mi se spunea tot timpul: „Uite, Ana, celelalte fete stau pe păturică și se joacă!”. În timp ce eu îmi suceam gâtul prin copaci. Acum, de fiecare dată când trec pe acolo, mi-e foarte drag locul, e al meu cumva. După cum vezi, m-am mutat destul de puțin, eu sunt un om consecvent, care a stat 12 ani în aceeași școală, la Cervantes.
Hai să vorbim și despre Bucureștiul studenției...
Îmi amintesc că făceam constant pe jos traseul dintre Drumul Sării și Matei Voievod, care e la o oră jumate. Îmi plăcea, și îmi place în continuare să merg pe jos, nu am carnet, nu mă tentează, deși ar fi de bun-simț să-mi iau. Și azi merg mult pe jos, iar în ultimul timp îmi impun să merg un anumit număr de ore sau de kilometri. Alte sporturi nu fac, am descoperit la un moment dat boxul și am zis „Vai, ce mișto e!”, dar mi-e greu să mă țin de lucruri, sunt mai degrabă leneșă de cele mai multe ori.
Mai ai timp să mergi pe jos?
Îmi fac. Mai nou, îmi fac timp să merg și cu bicicleta, e una dintre cele mai plăcute chestii, ascult muzică, e timpul meu de meditație. Azi, de exemplu, am vrut să vin cu bicicleta, dar m-am dezmeticit prea târziu. Dar de obicei merg cu bicicleta pe unde am nevoie să merg.
Revenind la orașul din facultate...
Era Bucureștiul de la Matei Voievod. Despre clădirea facultății, am înțeles că ar fi fost o secție de jandarmerie înainte, și tot timpul făceam mișto că se simte încă închisoarea. Vizavi de noi era un...
Bar.
Lasă barul! Lângă bar era o curte unde cred că se dezansamblau BMW-uri, pentru că era plin de uși de BMW, de capote, de tot felul, nu am înțeles niciodată ce se întâmpla acolo. Noi mai făceam o de-a v-ați ascunselea prin clădirea școlii. Adevărul e că atunci când ești în UNATC ești în UNATC, nu ești prin jurul UNATC-ului, acolo îți petreci viața. Mai exista magazinul de la colț, de unde ne luam cele mai nasoale mâncăruri când repetam noaptea, ne luam brânză din aia căreia îi dai o gaură cu cuțitul și ți-o pui pe pâine, foarte prost mâncam.
Se repeta și noaptea la UNATC?
În tinerețea mea, se repeta. Și mi se pare foarte tristă generația asta care nu mai prinde așa ceva. Nouă ni se lăsa o clasă și stăteam acolo, am dormit de nu știu câte ori în facultate, și cred că s-a prescris chestia asta la vreo doi ani după noi. Repetam pentru examenele noastre de actorie și, în același timp, și pentru cele ale colegilor de la regie. Motiv pentru care erau nopți întregi când dormeai o oră sau două. Ce nu am mai prins eu, în schimb, a fost Casandra, am fost în primul an care nu a mai prins acel teatru.
Și ce făceați voi în facultate era doar pentru facultate?
Nu, dar pierzând Casandra, ne-au mutat la Teatrul Masca, în Bucureștii Noi, unde era o veselie majoră, cine îți venea până acolo? E o perioadă mai neagră pentru mine, pe care treptat mi-am mai scos-o din minte. Mi-aș fi dorit foarte mult să fie văzut ce făceam, scopul studentului era Casandra, în Centrul Vechi, unde venea lumea, vedea actorul tânăr. E altceva când ești la Teatrul Masca și faci trei ore numai să ajungi acolo. Eu am făcut un singur spectacol acolo, cel de la clasă, iar licența mi-am dat-o cu spectacolul lui Purcărete, de la Craiova.
În facultate, deja jucai...
Da, am fost cuminte doi ani de zile, pentru că mi s-a spus că nu au voie să joace tinerii actori, și fraieră am fost, pentru că în jurul meu se juca într-o veselie, și până la urmă m-am dus la o probă la spectacolul Măsură pentru măsură, de Siviu Purcărete, la Craiova, am luat proba și pentru trei luni de zile m-am mutat, practic, la Craiova, cu asta mi-am dat și licența și a fost foarte bine așa.
În București, jucai pe atunci?
Aveam două spectaole ale colegilor de la Regie. Fool for love și Cenușa de piatră. Pe primul l-am jucat cât s-a putut în platoul de regie de la UNATC, apoi la Nottara, o dată și la Piatra-Neamț, a fost un spectacol care a prins bine. Pe atunci teatrele nu erau atât de permisive în a accepta spectacole invitate, dar tot l-am jucat de câteva ori la Nottara. Și Cenușa de piatră jucam undeva pe Magheru.
Ai un loc preferat dintre toate locurile unde ai jucat în București?
Îmi place la nebunie Bulandra. E Bulandra, let's face it! Și-mi place mai ales Sala Icoanei, are o energie bună, e deschisă, ai tot publicul în față, e foarte mișto. Și-mi mai place mult Odeonul, unde am jucat Epopeea lui Ghilgameș. E un teatru frumos, e cald, e intim. De fapt, eu nu am nicio problemă cu teatrele mari, Craiova are un teatru uriaș și mi-am făcut o ucenicie pe vorbire de scenă acolo... Dintre spațiile independente, am jucat și la Green Hours, și la Godot. De Green, mă simt foarte atașată pentru că e un loc unde mergeam încă din liceu, iar la Godot am făcut foarte multe spectacole și nu trece săptămână, dacă sunt în țară, să nu fiu pe acolo.
Când erai în liceu și mergeai la spectacole la Green, mergeau și colegii tăi?
Nu, mergeam cu prietena mea cea mai bună, Ilinca Manolache, care e copil de actori, azi tot actriță... Am fost și colege din clasa I până într-a XII-a.
Și e prietena ta care stătea în Cotroceni...
Da. Și mergeam la spectacole împreună, la cele ale părinților ei, la premierele de la Teatrul Mic, care e și primul teatru unde am jucat eu în București, în Lolita. Mai mergeam la teatru foarte mult și cu iubitul meu de atunci, am văzut multe spectacole împreună, țin minte că odată am venit de la munte și ne-am dus direct la teatru, cu rucsacii în spate și cu noroi pe bocanci. Era o pasiune, vedeam un spectacol de foarte multe ori dacă ne plăcea...
Unde îți place să fugi azi din București pentru relaxare?
Nu am plecat, anul ăsta, în nicio vacanță. Nu știu, nu am mai fost de mult la munte și mi-e foarte dor, simt nevoia, fizic, de a fi cu picioarele pe pământ și de a călca pe frunze sau de a face o tură ca lumea pe munte. În rest, îmi place 2 Mai, îmi plăcea Vama Veche, cu toate că nu sunt chiar dintre nostalgici, nici nu am prins-o la apogeul ei, mi-a plăcut Vadu, dar nu am mai ajuns de mult nici acolo...
Mai mergi la teatru la spectacolele altora?
Cum să nu? Îmi văd toți colegii, cum mai are câte unul o premieră – mă duc să văd. Mi se pare cea mai mișto chestie din lume să-ți poți vedea prietenii jucând, mai ales că eu mă înconjor de oameni talentați.
Ai o gașcă?
Am o gașcă din ce în ce mai mică, pentru că am observat că, odată cu înaintarea în vârstă, se cam cern prieteniile. Am prieteni apropiați, prieteni vechi, dar întâlnirile noastre nu au neapărat legătură cu ieșitul, cât cu statul împreună.
Dacă ar fi să alegi un singur cartier din orașul ăsta...
Cotroceni. Îmi place foarte mult. Îmi mai plac și altele. Ieri m-am dus și m-am plimbat aiurea prin zona aia cu capitalele, sunt niște străzi și niște case acolo care îmi plac la nebunie.
Ai locuri unde ieși să citești, de exemplu?
Aveam. În liceu mă duceam, nu știu de ce, în parcul de la Facultatea de Medicină, era locul meu care mă relaxa, și acolo mergeam să citesc. Acum citesc oriunde, vin și aici, la Energiea, cu o carte, la o cafea... Mă duc și în parcul Tineretului, dar destul de rar, pentru că – nu-i asa? – e atât de aproape, încât mă duc rar.
Ce faci acasă când nu ai nimic de făcut?
Mă uit la seriale. Evident. Mai citesc și acasă, îmi place casa mea, e un loc în care m-am simțit bine de când am intrat prima dată, dar mai nou mă uit la seriale, cred că fac asta de vreo patru ani, ceea ce mă ucide, mă simt vinovată de fiecare dată. Sau mă uit la filme.
Ai locuri preferate de shopping în oraș?
Cărți îmi iau de la Cărturești, bineînțeles. Dar mă opresc să îmi cumpăr și o carte de pe stradă, de la Universitate. Pentru haine, îmi plac I Like Outlet și Mini Prix, iar obsesia cea mai mare este Entrance, care mi-a mâncat viața. Mi-am cheltuit acolo tot pe diverși bocanci.
Pe Ana Ularu o puteți vedea la Godot Cafe-Teatru, în spectacolul În parc, în regia lui Radu Iacoban, dar și la teatrul Bulandra, în spectacolele montate de Andrei Șerban – Omul cel bun din Seciuan (Sala Icoanei) și Carousel – o premieră fascinantă a acestei toamne, la Bulandra Izvor. La Teatrul Metropolis, joacă în spectacolul Peretele de Lia Bugnar.
