„Nimic nu mă inspiră mai mult decât Bucureștii”

 

Astăzi, când oceanele nu mai sunt un obstacol de netrecut, românii pot reveni acasă de câte ori li se face dor. Pe Bogdan Suceavă, scriitorul, Bucureștiul îl inspiră cel mai mult, iar faptul că se întoarce aici cât de des poate dovedește că acest oraș face parte din viața lui. Într-o zi de duminică, la Hanul lui Manuc, am discutat cu Bogdan Suceavă despre un București al cărților, despre perspectivele studenților români în străinătate și despre librării.
 

Pentru 2015 am venit deja de două ori și am stat mai bine de o lună de fiecare dată, și e posibil să mai vin până la finele anului. Distanțele nu mai sunt ce erau, iar eu sunt bucureștean, înainte de orice altceva. Am avut ani când m-am aflat foarte mult timp în București și, în plus, sunt în legătură cu foarte mulți oameni, cu prieteni vechi, de la ei aflu ce se întâmplă în România. Cred că am o bună reprezentare a tuturor schimbărilor lumii românești din anii aceștia, iar conexiunea mea cu societatea românească nu s-a pierdut deloc.

 

 Oricine poate vedea cât de mult s-a transformat România. Unele lucruri sunt foarte bune, ca de pildă deschiderea culturală, faptul că se poate călători, că există potențialul unei lumi deschise.Alte lucruri s-au stricat și nu știu cum vor mai putea fi refăcute, iar partea asta doare enorm. Mă gândesc, în primul rând, la unele facilități economice importante, care ar fi trebuit retehnologizate și menținute după 1990. România ar fi putut fi o țară bogată, la forța de muncă foarte bine educată care a existat la un moment dat. Dar lucrurile acestea se văd cu ochiul liber, nu-i așa?

 

Cu întrebarea asta mi-ai amintit de Podul Mogoșoaei, minunata monografie a lui Gh. Crutzescu, care ar merita citită de oricine trece prin București. E cartea care te învață să iubești orașul acesta, care se află de cinci veacuri în perpetuă schimbare, și nu totdeauna în bine. Locul meu favorit e Muzeul Colecțiilor de Artă, cu istoria lui de fost palat domnesc. Apoi, Muzeul Țăranului Român și Clubul său. Îmi place enorm Librăria Franceză, de pe Str. Enescu. Din Centrul Vechi îmi plac locurile pline cu povești, de la Biserica Stavropoleos și până la Carul cu Bere, minunatul spațiu interior de la Hanul lui Manuc. Apropo, nu știu dacă sunt încântat de faptul că imperiul global Starbucks și-a plantat o cafenea în Hanul lui Manuc. Chiar nu-mi place ideea, pentru că sufletul acelui loc era aparte. Îmi place clădirea Universității, unde inevitabil mă simt acasă; am fost student acolo, am predat geometrie acolo, am scris un roman a cărui acțiune se petrece în această clădire în zilele lui decembrie 1989, pentru mine locul în sine e plin de frumusețe și de povești.

  

 

Da, majoritatea textelor mele sunt despre România, despre București. Venea din timpul diez a avut ca titlu intermediar de lucru Harta Bucureștilor, pentru că în acest roman, cum se știe, e vorba despre un personaj care se naște cu harta orașului pe piept. Noaptea când cineva a murit pentru tine descrie o călătorie prin București în zilele revoluției române. În mai 2015 a apărut în Columbia: a Journal of literature and art povestirea mea intitulatăMiraculoasa istorie a înălțării omului în văzduh (în traducerea în engleză a lui Alistair Ian Blyth), inspirată de lumea din jurul Curții vechi bucureștene și de un eveniment care a avut loc în perioada fanariotă, prima tentativă de zbor cu un balon cu aer cald găzduită de curtea princiară de la București.Apropo, versiunea românească se poate vedea gratis la LiterNet aici: http://editura.liternet.ro/carte/56/Bogdan-Suceava/Imperiul-generalilor-tarzii-si-alte-istorii.html  Nimic nu mă inspiră mai mult decât Bucureștii.

 

Prin faptul că au mai multe oportunități de a reuși în societate, și asta se simte foarte bine în sala de curs. E mai ușor să lucrezi cu oameni care sunt plini de speranță și sunt motivați să reușească în proiectele lor. După ce economia românească a pierdut mulți vectori economici foarte importanți, în procesul de dez-industrializare care a culminat cu evoluțiile din ultimul deceniu, studenților români li s-au limitat opțiunile. Am multe discuții în privat cu oameni tineri din România și văd cum privesc ei perspectivele pe care le au. Îi ajut cum pot, atunci când pot face ceva pentru ei. Consider că am o mare datorie față de ei. Îmi pasă enorm de câte oportunități și ce speranțe au cei care au azi 20 de ani în România. Scriu cu gândul la acești oameni tineri, iar atunci când exprim câte o opinie despre învățământul universitar, la ei mă gândesc.

 

În prezent există un singur lanț major de librării, Barnes and Noble, iar gigantul Amazon.com domină piața de carte. Paradigma s-a schimbat foarte mult, ideea de carte se trasferă pas cu pas în domeniul digital, cu consecințe serioase pentru industria cărții. Amazon ne oferă cărțile în versiune kindle, iar eu citesc foarte mult și în acest format. Încă avem parte de librării superbe, precum BookSoup (site-ul ei e aici: http://www.booksoup.com/), care se află în Holywood, pe Sunset Boulevard, e locul meu preferat din Los Angeles, unde se află expuse 60.000 de cărți. Când merg acolo, îmi planific să stau cu orele. O altă librărie superbă este Chaucer‘s Bookstore din Santa Barbara (fotografii și informații la http://www.chaucersbooks.com/). Îmi plac și librăriile universitare, ca de exemplu cea de la UCLA, încă păstrează calitate și are suficient spațiu și audiență.

 

Am prieteni scriitori și traducători cu care stau mult de vorbă, merg la spectacole superbe de teatru, am toate conexiunile de care aș avea nevoie ca să ajungă la mine informația importantă. Dar aici am să te surprind: eu scriu pentru publicul din România, mă interesează ca lucrurile pe care le fac eu să aparțină culturii române. Conexiunile mele cele mai importante sunt cele cu lumea culturală românească. E o chestiune de situare personală, o opțiune fundamentală care nu s-a schimbat niciodată. Viața culturală care mă interesează cel mai mult e legată de spațiul cultural românesc.

 
Oamenii simt atunci când scrii cu venele deschise (expresia aparține lui E. Galeano), când literatura ta vine din ceea ce te doare cel mai mult, din rănile care nu se pot închide.

 

E generoasă aprecierea ta, dar cât de reușite sunt încercările noastre se va vedea abia mult mai încolo, mult mai târziu. Cum e să faci cercetare matematică, să predai matematică și, în același timp, să urmezi și proiecte literare serioase, de dimensiunea și angajamentul necesar scrierii unui roman? Adevărul e că e foarte, foarte dificil. E de două ori mai dificil decât să ai o viață profesională plină de cerințe și așteptări. Pentru că, atunci când propui un roman, nimeni nu-ți va acorda puncte în plus pentru că ai și o altă profesiune. Dincolo de provocarea intelectuală majoră, există o dificultate interioară inerentă, pentru că aștepți foarte mult de la tine, și-ți dorești să nu dezamăgești. De când există facebook, de când am participat la festivaluri literare (precum FILIT la Iași) sau la evenimente universitare unde au fost discutate cărțile mele (la Cluj-Napoca sau Oradea sau Târgu-Mureș, unde oricând îmi va face plăcere să revin), am stat de vorbă cu oameni tineri care mi-au spus ce anume le-a plăcut în cărțile mele și ce ar aștepta pe viitor. Una dintre întrebările recurente a fost când voi mai scrie o comedie așa cum a fost Venea din timpul diez. Întrebarea aceasta rămâne cu mine și atunci când am de studiat inegalități geometrice despre cantități care reprezintă curbura (cu asta m-am ocupat din 1994 încoace). N-aș fi crezut vreodată că e chiar atât de dificil să lucrezi în aceste două lumi: una care are nevoie de rigoarea rece a raționamentelor tale, cealaltă care are nevoie de sensibilitatea, căldura și măiestria ta. Oamenii simt atunci când scrii cu venele deschise (expresia aparține lui E. Galeano), când literatura ta vine din ceea ce te doare cel mai mult, din rănile care nu se pot închide. Și mai e ceva, un avantaj care e asociat cu o responsabilitate în plus: pentru că am studiat matematica, sunt protejat de furtunile din mediul politic. Indiferent cine va veni la guvernare, indiferent unde, meseria mea rămâne aceeași. Responsabilitatea care vine deopotrivă cu această imunitate e aceea de a spune mereu adevărul. Văd cum alți scriitori își calculează intervențiile. Parcă n-ar trebui să fie așa. Crezi că am devenit inflexbil din pricina conviețuirii prea îndelungate cu matematica?