Antoaneta Cojocaru. I se spune „Anto”. Una dintre cele mai distribuite, îndrăgite, ba chiar iubite actrițe din orașul București. O știți de la „Laboratorul de noapte” de la Bulandra, din spectacole în care pune o sensibilitate care e foarte rară chiar și printre actori. Antoaneta Cojocaru e una dintre puținele actrițe care mai sunt în stare nu doar să-și joace rolurile, ci și să emoționeze nu doar până la lacrimi, ci și dincolo de ele, publicul.
Antoaneta Cojocaru a venit în București, în 1997. De la Constanța. A intrat prima, din prima, la ATF. Din comisie, Dem Rădulescu a văzut ceva la ea, s-a aplecat spre Ion Cojar și i-a spus: „Pe asta o băgăm prima”.
Antoaneta are treizeci și șapte de ani, este căsătorită, intenționează să facă și copii, cândva. Nu prea are timp. Aleargă de la un teatru la altul. Îi place Bucureștiul ăsta, deși e gri. Se relaxează în Grădina Icoanei sau în Cișmigiu. Locuiește într-un bloc din zona Kogălniceanu, care ar putea să aibă „bulină roșie”, dar la fel de bine ar putea să nu aibă. Anto nu știe, nu o interesează.
Muncești mult, Anto? Mereu ai muncit mult?
Da.
Da.
Îți place ceea ce faci?
Foarte mult.
Foarte mult.
De ce?
Cred că sunt motive diferite de fiecare dată, la fiecare spectacol.
Cred că sunt motive diferite de fiecare dată, la fiecare spectacol.
Așa, în general?
Așa e viața mea.
Așa e viața mea.
Teatrul e viața dumitale?
Mă rog, sună așa, de Tom și Jerry, dar...
Mă rog, sună așa, de Tom și Jerry, dar...
Dar așa e!
Da, așa e.
Da, așa e.
Tu ești din București?
Sunt din Constanța.
Sunt din Constanța.
Cum ai ajuns tu aici, în capitala țării noastre?
Am dat la ATF (n.r. – Academia de Teatru și Film, actualmente UNATC) și am intrat prima, din prima!
Anto a făcut balet până și-a rupt ligamentele
Am dat la ATF (n.r. – Academia de Teatru și Film, actualmente UNATC) și am intrat prima, din prima!
Anto a făcut balet până și-a rupt ligamentele
Primul loc? Păi, ce-au văzut oamenii ăia la dumneata?
Asta habar n-am. A fost o întâmplare drăguță; când am venit de la Constanța, era liniște și pace, acolo erau oamenii senini și frumoși pe stradă. Și am venit să dau examen aici. Eu, mai întâi, am făcut balet până mi-am rupt ligamentele de la rotulă, și n-am mai putut dansa. Mama a fost cea care s-a prins că cel mai bine ar fi să rămân în artă. Eu și vin dintr-o familie de artiști.
Asta habar n-am. A fost o întâmplare drăguță; când am venit de la Constanța, era liniște și pace, acolo erau oamenii senini și frumoși pe stradă. Și am venit să dau examen aici. Eu, mai întâi, am făcut balet până mi-am rupt ligamentele de la rotulă, și n-am mai putut dansa. Mama a fost cea care s-a prins că cel mai bine ar fi să rămân în artă. Eu și vin dintr-o familie de artiști.
Detaliază un pic acest aspect. Cu ce se ocupă familia dumitale?
Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, a fost tenor, cântăreț la operă; mătușa mea, sora mamei mele, e coregraf, a fost directoarea școlii de balet; sora mea e pictoriță; mama mea e profesoară de matematică, dar e cea mai artistă dintre toți, artist undercover...
Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, a fost tenor, cântăreț la operă; mătușa mea, sora mamei mele, e coregraf, a fost directoarea școlii de balet; sora mea e pictoriță; mama mea e profesoară de matematică, dar e cea mai artistă dintre toți, artist undercover...
Și așa mai departe...
Mai am o mătușă, mare actriță, dar mereu îi uit numele! Îmi aduc aminte acum...
Mai am o mătușă, mare actriță, dar mereu îi uit numele! Îmi aduc aminte acum...
O mare actriță? Ce fel de actriță?
Stai!... Nu mai trăiește. Irina Răchițeanu! N-am apucat să o cunosc. Dar așa, ca lucruri care s-au așezat undeva...
Anto a fost dusă la teatru de la un an
Stai!... Nu mai trăiește. Irina Răchițeanu! N-am apucat să o cunosc. Dar așa, ca lucruri care s-au așezat undeva...
Anto a fost dusă la teatru de la un an
Deci, vii pe o filieră artistică!
Da. De la un an m-a dus mama la teatru.
Da. De la un an m-a dus mama la teatru.
Și ți-a plăcut? Sau nu mai ții minte?
Nu mai țin minte, dar sunt sigură că s-a lipit de mine tot ce am văzut. Mergeam la fiecare spectacol. Nu exista să aibă tata spectacol și noi să nu mergem. Sau la mătușa mea. Puteam să cânt cu sora mea, pe dinafară, opere întregi, coruri, orchestre...
Nu mai țin minte, dar sunt sigură că s-a lipit de mine tot ce am văzut. Mergeam la fiecare spectacol. Nu exista să aibă tata spectacol și noi să nu mergem. Sau la mătușa mea. Puteam să cânt cu sora mea, pe dinafară, opere întregi, coruri, orchestre...
Sora pictoriță! O soră mai mare sau mai mică?
Mai mică, cu doi ani mai mică.
Mai mică, cu doi ani mai mică.
Ea unde rezidează?
La Constanța. A făcut facultatea aici, a lucrat ce-a lucrat, și apoi s-a întors acolo, fiindcă îi place mai mult. E de înțeles!
La Constanța. A făcut facultatea aici, a lucrat ce-a lucrat, și apoi s-a întors acolo, fiindcă îi place mai mult. E de înțeles!
Ce anume pictează?
Oamenii, marea...
Oamenii, marea...
Și ție îți place mai mult acolo?
Îmi place enorm, dar din păcate, acolo...
Îmi place enorm, dar din păcate, acolo...
N-ai ce să faci... N-aveți teatru și la Constanța?
Poți să zici și așa!
Poți să zici și așa!
Cum se numește teatrul vostru acum?
Se numește „Oleg Danovski” acum, „Teatrul Național de Operă și Balet”. „Teatrul de Dramă” nu știu cum se numește, dar... Constanța nu e neapărat un mediu ideal pentru artă și cultură, din păcate! Nu știu de ce. Logic, ar trebui să fie! Mi-aduc aminte când eram eu mică, tata mergea și cânta prin toate stațiunile, vara. Era perioada cea mai aglomerată.
Se numește „Oleg Danovski” acum, „Teatrul Național de Operă și Balet”. „Teatrul de Dramă” nu știu cum se numește, dar... Constanța nu e neapărat un mediu ideal pentru artă și cultură, din păcate! Nu știu de ce. Logic, ar trebui să fie! Mi-aduc aminte când eram eu mică, tata mergea și cânta prin toate stațiunile, vara. Era perioada cea mai aglomerată.
Și acum nu mai e deloc așa!
Exact.
Exact.
Tu ai lucrat și vara asta? Ești obosită? Ați avut spectacole?
Am lucrat. Spectacole sunt mai puține vara, doar dacă sunt independente. Mai sunt turnee sau cum a fost la Bacău...
Am lucrat. Spectacole sunt mai puține vara, doar dacă sunt independente. Mai sunt turnee sau cum a fost la Bacău...
Festivaluri!
Da. Când am ajuns la facultate, mi-aduc aminte tot timpul ăsta, eram de pe altă planetă, clar! Toată lumea cu care mă întâlneam îmi spunea: „N-o să intri, e sigur!”, „Dar de ce?”, „Păi, tu nu știi ce-i aici, că dau oamenii de șapte-opt ori până intră! De o mie de ori”.
Anto a fost sfătuită să meargă întâi la „Păpuși”
Da. Când am ajuns la facultate, mi-aduc aminte tot timpul ăsta, eram de pe altă planetă, clar! Toată lumea cu care mă întâlneam îmi spunea: „N-o să intri, e sigur!”, „Dar de ce?”, „Păi, tu nu știi ce-i aici, că dau oamenii de șapte-opt ori până intră! De o mie de ori”.
Anto a fost sfătuită să meargă întâi la „Păpuși”
În ce an era asta?
În ’97. Mai eram sfătuită să dau la „Păpuși” și să mă transfer după aceea la actori. M-am dus la mama plângând și i-am spus că în niciun caz n-o să dau de șapte ori, și că, dacă nu intru din prima, înseamnă că nu sunt bună să fac acel lucru. Mi-era foarte clar că, dacă nu intru din prima, înseamnă că ăsta nu e drumul meu și nu are rost să mă mai lungesc. Eu n-am avut oameni care să mă pregătească, și la examen, în comisie, era Dem Rădulescu...
În ’97. Mai eram sfătuită să dau la „Păpuși” și să mă transfer după aceea la actori. M-am dus la mama plângând și i-am spus că în niciun caz n-o să dau de șapte ori, și că, dacă nu intru din prima, înseamnă că nu sunt bună să fac acel lucru. Mi-era foarte clar că, dacă nu intru din prima, înseamnă că ăsta nu e drumul meu și nu are rost să mă mai lungesc. Eu n-am avut oameni care să mă pregătească, și la examen, în comisie, era Dem Rădulescu...
Trăia „Bibanu’”!
Trăiau toți, da. Și el, și Adi Pintea... Da, era incredibil, când intrai și îi vedeai pe toți de la televizor... Dar asta nu te bloca. Te făcea să-ți dorești, pentru ei, să fie bine, să fii acolo, să nu-i dezamăgești cumva, deși nu-i știai, dar era o chestie de onoare. A fost un examen foarte lung, cu un workshop – pentru că profesorul meu, Ion Cojar, care lua clasa, voia să facă un an experimental, și ăsta a fost marele noroc pe care l-am avut, cu anul acesta.
Trăiau toți, da. Și el, și Adi Pintea... Da, era incredibil, când intrai și îi vedeai pe toți de la televizor... Dar asta nu te bloca. Te făcea să-ți dorești, pentru ei, să fie bine, să fii acolo, să nu-i dezamăgești cumva, deși nu-i știai, dar era o chestie de onoare. A fost un examen foarte lung, cu un workshop – pentru că profesorul meu, Ion Cojar, care lua clasa, voia să facă un an experimental, și ăsta a fost marele noroc pe care l-am avut, cu anul acesta.
Ce însemna asta? Experimental?
Însemna că ne-a adus vreo douăzeci de asistenți, și toți aceștia lucrau cu noi. Dar lucrau, nu glumă! Noi eram foarte puțini, eram douăzeci și patru de oameni în tot anul, și eram cei mai mulți din istoria de până atunci a ATF-ului. Tot timpul eram amestecați altfel, astfel încât să nu te fixezi într-un partener sau într-un profesor, și tot timpul aveai șansa să descoperi alte și alte metode. Lucrul ăsta sigur că la început te bloca, că uneori se și contraziceau, sau păreau că se contrazic, dar de la un punct încolo ne-a făcut să fim foarte flexibili și foarte deschiși, și învățam și ce să luăm de la fiecare dintre profesori; Cojar te învăța și cum să înveți! El, care era profesorul de an și care venea în fiecare săptămână și verifica ce-a ajuns la noi, dacă am înțeles bine lucrurile și dacă totul funcționează... Îi datorăm enorm! Asta a fost pe de o parte, iar pe de cealaltă a fost relația foarte strânsă cu clasa de regie, cu care nu erau niciun fel de conflicte.
Însemna că ne-a adus vreo douăzeci de asistenți, și toți aceștia lucrau cu noi. Dar lucrau, nu glumă! Noi eram foarte puțini, eram douăzeci și patru de oameni în tot anul, și eram cei mai mulți din istoria de până atunci a ATF-ului. Tot timpul eram amestecați altfel, astfel încât să nu te fixezi într-un partener sau într-un profesor, și tot timpul aveai șansa să descoperi alte și alte metode. Lucrul ăsta sigur că la început te bloca, că uneori se și contraziceau, sau păreau că se contrazic, dar de la un punct încolo ne-a făcut să fim foarte flexibili și foarte deschiși, și învățam și ce să luăm de la fiecare dintre profesori; Cojar te învăța și cum să înveți! El, care era profesorul de an și care venea în fiecare săptămână și verifica ce-a ajuns la noi, dacă am înțeles bine lucrurile și dacă totul funcționează... Îi datorăm enorm! Asta a fost pe de o parte, iar pe de cealaltă a fost relația foarte strânsă cu clasa de regie, cu care nu erau niciun fel de conflicte.
Cine era în clasa aceea?
Radu Apostol, cu care am lucrat foarte mult, și e un regizor foarte talentat, Ana Mărgineanu, Gabriela Dumitru... Aceștia sunt cei care mai fac meserie acum. Erau mai mulți, dar s-au dus în alte domenii. Ne-am legat foarte mult de clasa de regie și lucram foarte mult cu ei. Deoarece Teatrul Casandra încă exista pe vremea mea, eu aveam cinci spectacole acolo, și asta m-a ajutat să acumulez într-o perioadă scurtă foarte multe lucruri, să ies cu un bagaj din școală... Plus metoda lui Cojar, care-i singura metodă românească...
Radu Apostol, cu care am lucrat foarte mult, și e un regizor foarte talentat, Ana Mărgineanu, Gabriela Dumitru... Aceștia sunt cei care mai fac meserie acum. Erau mai mulți, dar s-au dus în alte domenii. Ne-am legat foarte mult de clasa de regie și lucram foarte mult cu ei. Deoarece Teatrul Casandra încă exista pe vremea mea, eu aveam cinci spectacole acolo, și asta m-a ajutat să acumulez într-o perioadă scurtă foarte multe lucruri, să ies cu un bagaj din școală... Plus metoda lui Cojar, care-i singura metodă românească...
Care-i metoda?
E foarte tare. Se bazează pe adevăr, pe situație și pe relație.
E foarte tare. Se bazează pe adevăr, pe situație și pe relație.
Explică-mi ca pentru cineva care nu știe...
În primul rând, este o metodă, adică ceva ce poți să refaci. Adică tu nu mai ajungi pe scenă întâmplător, nu ți se mai întâmplă lucruri și nu știi ce ți s-a întâmplat, plus că, bazându-se pe adevăr și pe relație...
În primul rând, este o metodă, adică ceva ce poți să refaci. Adică tu nu mai ajungi pe scenă întâmplător, nu ți se mai întâmplă lucruri și nu știi ce ți s-a întâmplat, plus că, bazându-se pe adevăr și pe relație...
Ce înseamnă că „se bazează pe adevăr”?
Adică nu te învață să minți. Ea te învață cum să te întâlnești cu personajul pe care îl ai de jucat!
Adică nu te învață să minți. Ea te învață cum să te întâlnești cu personajul pe care îl ai de jucat!
Dar nu e de la sine înțeles? Nu asta ar trebui să facă toți actorii?
Aici ar începe o discuție foarte lungă. Ce să zic?
Aici ar începe o discuție foarte lungă. Ce să zic?
Nu știu, aici nu înțeleg! Pentru un om care nu e din lumea voastră, e ciudat!
Metoda e pur și simplu un ABC, pe care să-l înveți și de care să te folosești.
Metoda e pur și simplu un ABC, pe care să-l înveți și de care să te folosești.
Asta am înțeles. Dar, adevăr, relație și situație, ai zis?
Da, exact.
Da, exact.
Și situația ce e? Ce înseamnă?
Înseamnă că tu trebuie să depistezi, în textul pe care îl primești, despre ce e vorba...
Înseamnă că tu trebuie să depistezi, în textul pe care îl primești, despre ce e vorba...
Asta mi se pare, iar, de la sine înțeles!
Uite că de la sine înțeles sunt multe, dar puține se aplică. Eh, la el se aplicau încontinuu.
Anto a avut norocul de a-l întâlni pe Cojar
Uite că de la sine înțeles sunt multe, dar puține se aplică. Eh, la el se aplicau încontinuu.
Anto a avut norocul de a-l întâlni pe Cojar
Am înțeles. Lucra să vă învețe să gândiți în felul ăsta.
Exact. Să gândim astfel lucrurile și să simțim, să știm ce să facem cu un personaj, și cum să-l desfacem, iar eu, personal, consider că a fost un noroc că am venit la București și că am dat peste Ion Cojar. Și în momentul ăsta mă folosesc de ceea ce-am învățat de la el, am putut să duc asta mai departe, am putut să-mi sprijin tot felul de colegi, să-i ajut, indiferent că regizorul este mai mult sau mai puțin experimentat, orgolios foarte sau nu, eu, având această bază, mai greu cad sub un anumit nivel. E ca o plasă de siguranță care te ține. Indiferent dacă omul din fața ta are ce să-ți spună sau nu, tu știi să-ți lucrezi ce ai de lucrat, pentru că, asta a și afirmat domnul profesor, arta actorului este o artă separată de cea a spectacolului. Adică lucrurile nu sunt niciodată întâmplătoare.
Exact. Să gândim astfel lucrurile și să simțim, să știm ce să facem cu un personaj, și cum să-l desfacem, iar eu, personal, consider că a fost un noroc că am venit la București și că am dat peste Ion Cojar. Și în momentul ăsta mă folosesc de ceea ce-am învățat de la el, am putut să duc asta mai departe, am putut să-mi sprijin tot felul de colegi, să-i ajut, indiferent că regizorul este mai mult sau mai puțin experimentat, orgolios foarte sau nu, eu, având această bază, mai greu cad sub un anumit nivel. E ca o plasă de siguranță care te ține. Indiferent dacă omul din fața ta are ce să-ți spună sau nu, tu știi să-ți lucrezi ce ai de lucrat, pentru că, asta a și afirmat domnul profesor, arta actorului este o artă separată de cea a spectacolului. Adică lucrurile nu sunt niciodată întâmplătoare.
Înțeleg. Un anumit nivel îl ai, cu siguranță!
Exact. În fine, și când am ajuns să dau examen, în comisie, la ultima etapă, era Dem Rădulescu, și eu ziceam „Mița”, și nu-mi plăcea deloc comedia, Caragiale...
Exact. În fine, și când am ajuns să dau examen, în comisie, la ultima etapă, era Dem Rădulescu, și eu ziceam „Mița”, și nu-mi plăcea deloc comedia, Caragiale...
Păi, nu ai ales-o singură pe alde Mița?
Ba da, fiindcă se știa că trebuie să ai toate genurile, și comedie, iată... Mița! Și el a început să-mi dea replicile, deși eu îmi făcusem monolog. S-a activat în mine ceva – „să nu mă pierd!” –, iar după ce s-a terminat, l-am auzit că i-a spus lui Cojar: „Pe-asta o băgăm prima”. Dar, fiindcă eram blindată cu „ce rău o să-ți facă oamenii ăștia!”, numai asta auzeam pe culoare, am crezut că asta-i o tehnică în măsură să mă destabilizeze, cumva. Eram un copil de optișpe ani, îți dai seama... Și eram cu ochii-n patru, și nu credeam nimic. Și-am zis mai departe, poezie... După aia am văzut că, într-adevăr, eram prima!
Ba da, fiindcă se știa că trebuie să ai toate genurile, și comedie, iată... Mița! Și el a început să-mi dea replicile, deși eu îmi făcusem monolog. S-a activat în mine ceva – „să nu mă pierd!” –, iar după ce s-a terminat, l-am auzit că i-a spus lui Cojar: „Pe-asta o băgăm prima”. Dar, fiindcă eram blindată cu „ce rău o să-ți facă oamenii ăștia!”, numai asta auzeam pe culoare, am crezut că asta-i o tehnică în măsură să mă destabilizeze, cumva. Eram un copil de optișpe ani, îți dai seama... Și eram cu ochii-n patru, și nu credeam nimic. Și-am zis mai departe, poezie... După aia am văzut că, într-adevăr, eram prima!
Și mama ta ce-a zis când a văzut că uite, totuși, ai intrat la facultate?
(Râde) Totuși, eh? Iată că s-a putut. Păi, cred că a fost fericită.
Anto are nostalgia Constanței
(Râde) Totuși, eh? Iată că s-a putut. Păi, cred că a fost fericită.
Anto are nostalgia Constanței
Și ai rămas tu singură pe aici, prin București.
Da. Nu mi-a plăcut.
Da. Nu mi-a plăcut.
Unde ai locuit?
Am locuit și în gazdă, și la cămin, dar nu mi-a plăcut!
Am locuit și în gazdă, și la cămin, dar nu mi-a plăcut!
Plângeai?
Da. Îmi aduc aminte că am sunat-o pe mama, supărată fiind că noi a trebuit să semnăm un contract conform căruia trei ani nu puteam accepta nici o colaborare, trebuind doar să învățăm. Și am sunat-o pe mama – i-am zis că vreau să mă ia, că ce-i asta, trei ani, cum adică, cum adică?! Trei ani de zile eu să nu pot să fac nimic, și să stau la facultate – stăteam foarte mult, toată ziua, toată noaptea, încontinuu eram la facultate! Și că simt că îmi fură cineva viața, și ce se întâmplă?! Și după primul an bineînțeles că mi-a plăcut enorm și nu s-a mai pus problema să mă întorc. Dar în continuare am nostalgia Constanței, din tot sufletul, și abia aștept să ajung acolo și sunt foarte fericită când ajung – așa, mi se pare că respir! Și nu știu cum să fac, când mă întorc aici, cum să fac să trag puțin din cea care sunt acolo, știi? Adică să nu intru în graba asta și în oamenii gri și în supărarea asta și în stresul ăsta și în toată înghionteala care e aici; cum să fac să respir și aici...
Da. Îmi aduc aminte că am sunat-o pe mama, supărată fiind că noi a trebuit să semnăm un contract conform căruia trei ani nu puteam accepta nici o colaborare, trebuind doar să învățăm. Și am sunat-o pe mama – i-am zis că vreau să mă ia, că ce-i asta, trei ani, cum adică, cum adică?! Trei ani de zile eu să nu pot să fac nimic, și să stau la facultate – stăteam foarte mult, toată ziua, toată noaptea, încontinuu eram la facultate! Și că simt că îmi fură cineva viața, și ce se întâmplă?! Și după primul an bineînțeles că mi-a plăcut enorm și nu s-a mai pus problema să mă întorc. Dar în continuare am nostalgia Constanței, din tot sufletul, și abia aștept să ajung acolo și sunt foarte fericită când ajung – așa, mi se pare că respir! Și nu știu cum să fac, când mă întorc aici, cum să fac să trag puțin din cea care sunt acolo, știi? Adică să nu intru în graba asta și în oamenii gri și în supărarea asta și în stresul ăsta și în toată înghionteala care e aici; cum să fac să respir și aici...
Și n-ai găsit rețeta, n-ai găsit metoda.
O pierd destul de repede.
O pierd destul de repede.
Îți pierzi Constanța repede, în București.
Da, din păcate.
Da, din păcate.
Unde te simți tu cel mai bine?
Când repet, pentru că acolo e altceva.
Când repet, pentru că acolo e altceva.
Dar n-ai și tu locuri în care mergi în București, în care îți place, totuși? Sau n-ai timp de așa ceva?
Dacă te referi la baruri și așa, astea de obicei sunt legate de locurile unde am spectacol – unde e mai aproape.
Dacă te referi la baruri și așa, astea de obicei sunt legate de locurile unde am spectacol – unde e mai aproape.
Pe criteriul proximității le alegi.
Da... Dacă te referi la locuri, îmi plac mai multe – și bulevardul (n.r. – Regina Elisabeta, pe Regina Elisabeta a avut loc interviul) îmi place foarte tare și tot ce-i vechi.
Da... Dacă te referi la locuri, îmi plac mai multe – și bulevardul (n.r. – Regina Elisabeta, pe Regina Elisabeta a avut loc interviul) îmi place foarte tare și tot ce-i vechi.
Tu stai aici în zonă, la Kogălniceanu?
Da, și îmi place foarte mult.
Da, și îmi place foarte mult.
Stă să cadă blocul, are bulină?
Habar n-am, unii zic că nu. Nici nu mă interesează.
Habar n-am, unii zic că nu. Nici nu mă interesează.
Nu te sperie această posibilitate.
Nu, nu ține de noi, hai să fim serioși! Nu ține deloc de noi.
Anto e chiriaș
Nu, nu ține de noi, hai să fim serioși! Nu ține deloc de noi.
Anto e chiriaș
Stai cu chirie sau ți-ai cumpărat?
Cu chirie.
Cu chirie.
Nu câștigi suficient de mult din teatru cât să-ți iei și tu o casă, să te așezi și tu la casa ta?
Știi cum e? Pe mine mă cam sperie genul ăla de credit pe o sută de ani, nu am o sumă de o sută de mii de euro sau, așa, ca să-mi iau o casă în momentul ăsta, iar credit de-ăsta pe un miliard de ani, pe mine, personal, mă sperie și m-a speriat tot timpul; nu atât: „Domne, o să mai am cu ce să-l plătesc peste cinci ani?” – deși și asta e –, cât mi se pare o perioadă lungă; e toată viața mea! Mă angajez că, toată viața mea, o să fac asta! Douăzeci de ani, treizeci de ani mi se pare enorm! Am prieteni care îmi spun că nu sunt realistă.
Știi cum e? Pe mine mă cam sperie genul ăla de credit pe o sută de ani, nu am o sumă de o sută de mii de euro sau, așa, ca să-mi iau o casă în momentul ăsta, iar credit de-ăsta pe un miliard de ani, pe mine, personal, mă sperie și m-a speriat tot timpul; nu atât: „Domne, o să mai am cu ce să-l plătesc peste cinci ani?” – deși și asta e –, cât mi se pare o perioadă lungă; e toată viața mea! Mă angajez că, toată viața mea, o să fac asta! Douăzeci de ani, treizeci de ani mi se pare enorm! Am prieteni care îmi spun că nu sunt realistă.
Dar, de fapt, tu vrei să faci asta toată viața – să faci teatru, să câștigi bani din teatru și să-ți cumperi o casă.
Da, bine, asta e ceva la care eu consimt, știi? Adică fac teatru că vreau – și asta, cu semnezi o foaie și, iată, ai un credit pe treizeci de ani, până în momentul ăsta, m-a speriat foarte tare. Și nici nu am gândit neapărat în termenii ăștia – că, domnule, ai casă sau n-ai casă?, ești angajat sau nu ești angajat? Sunt atâția oameni angajați care nu joacă, sunt atâția oameni care au reușit să-și cumpere o casă...
Da, bine, asta e ceva la care eu consimt, știi? Adică fac teatru că vreau – și asta, cu semnezi o foaie și, iată, ai un credit pe treizeci de ani, până în momentul ăsta, m-a speriat foarte tare. Și nici nu am gândit neapărat în termenii ăștia – că, domnule, ai casă sau n-ai casă?, ești angajat sau nu ești angajat? Sunt atâția oameni angajați care nu joacă, sunt atâția oameni care au reușit să-și cumpere o casă...
Dar tu ai fost angajată?
Da, am fost.
Da, am fost.
Unde?
La Metropolis.
La Metropolis.
Ți-ai dat demisia de acolo, ți-ai primit cu bucurie libertatea care a urmat?
Da.
Da.
Cât timp ai fost angajată?
Trei ani.
Trei ani.
Când erai tu mică?
Când eram eu... da, nu știu. Pe la 22-24 de ani. De fapt, nu; la 22 eram în facultate. Pe la 25, cred.
Când eram eu... da, nu știu. Pe la 22-24 de ani. De fapt, nu; la 22 eram în facultate. Pe la 25, cred.
Și de atunci ai fost freelancer.
Da. Bine, ăsta e un termen pe care eu nu-l folosesc.
Anto e actriță și atât
Da. Bine, ăsta e un termen pe care eu nu-l folosesc.
Anto e actriță și atât
Dar ce ai fost? Liber-profesionist?
Nici nu mi-am dat seama ce sunt, în afară de actriță.
Nici nu mi-am dat seama ce sunt, în afară de actriță.
Dar te caută oamenii – sau cum e sistemul? Știu de tine și...
Da, am avut noroc să fie nevoie de mine, tot timpul.
Da, am avut noroc să fie nevoie de mine, tot timpul.
Deci mereu ai jucat, n-ai avut pauze.
Am avut o pauză – țin minte –, când am terminat facultatea și jucam deja la Bulandra, la Creangă, la Național, când aveam și spectacole la Casandra, deci foarte multe spectacole și îmi imaginam că, având atât de multe spectacole, lumea are nevoie de mine. Și sigur că acolo e marele șoc pe care îl trăiesc toți actorii: că, de fapt, nu, nimeni n-avea nevoie de tine! Și țin minte că, atunci când m-am prins că, în continuare, nimeni n-are nevoie de mine, am început să merg la toate teatrele cu colegii mei și să zicem: „Noi suntem seria aia despre care ați zis că e minunată!”. Și toți directorii de teatre ziceau: „Păi, noi actori tineri avem!”. Și după aia noi ne uitam și vedeam că nu aveau actori tineri și ne ziceam: „Ce înseamnă «actori tineri» pentru ei?!”. Și a fost un moment în care aveam niște spectacole care mergeau, dar nu înțelegeam ce se întâmplă de fapt. Și am intrat la Radu Afrim, în „Îngerul electric” și, după aia, lucrurile au început să se lege.
Anto sare mereu micuțul-dejun
Am avut o pauză – țin minte –, când am terminat facultatea și jucam deja la Bulandra, la Creangă, la Național, când aveam și spectacole la Casandra, deci foarte multe spectacole și îmi imaginam că, având atât de multe spectacole, lumea are nevoie de mine. Și sigur că acolo e marele șoc pe care îl trăiesc toți actorii: că, de fapt, nu, nimeni n-avea nevoie de tine! Și țin minte că, atunci când m-am prins că, în continuare, nimeni n-are nevoie de mine, am început să merg la toate teatrele cu colegii mei și să zicem: „Noi suntem seria aia despre care ați zis că e minunată!”. Și toți directorii de teatre ziceau: „Păi, noi actori tineri avem!”. Și după aia noi ne uitam și vedeam că nu aveau actori tineri și ne ziceam: „Ce înseamnă «actori tineri» pentru ei?!”. Și a fost un moment în care aveam niște spectacole care mergeau, dar nu înțelegeam ce se întâmplă de fapt. Și am intrat la Radu Afrim, în „Îngerul electric” și, după aia, lucrurile au început să se lege.
Anto sare mereu micuțul-dejun
Cum decurge o zi din viața ta obișnuită? Te duci la repetiții, la spectacol? Unde te duci tu când te duci?
În general, în prima parte a zilei sunt la repetiții...
În general, în prima parte a zilei sunt la repetiții...
Hai să zicem așa: te trezești, mănânci... Unde mănânci? Mănânci la tine acasă sau nu mănânci nimic?
Eu nu mănânc dimineața. Beau două cafele mari, cu lapte.
Eu nu mănânc dimineața. Beau două cafele mari, cu lapte.
Duci o viață nu foarte sănătoasă, bag de seamă.
Ei, bine, ce să zic! (Râde)
Ei, bine, ce să zic! (Râde)
Micul-dejun e cea mai importantă masă a zilei.
Da, dar eu nu pot să mănânc dimineața.
Da, dar eu nu pot să mănânc dimineața.
Așa. Bei două cafele mari, cu lapte...
...și mă duc la repetiții. Și aici lucrurile variază: dacă sunt spectacole de la „Laborator”, termin repetițiile seara; dacă sunt spectacole în care eu joc, doar, atunci repetițiile se termină la o oră mai onorabilă.
...și mă duc la repetiții. Și aici lucrurile variază: dacă sunt spectacole de la „Laborator”, termin repetițiile seara; dacă sunt spectacole în care eu joc, doar, atunci repetițiile se termină la o oră mai onorabilă.
Și în perioada asta tu nu mănânci nimic. Azi, de exemplu, ai mâncat ceva?
Am rupt niște covrigi.
Am rupt niște covrigi.
Ți-e foame?
Nu. Dar știi cum e? Eu, personal, nici nu pot să mănânc la repetiții. Adică nu mi-e foame, că toată energia și toate gândurile și tot ce e – e în altceva, și atunci nu simți... sau eu nu simt nevoia să mănânc sau să mă odihnesc un pic... Seara sunt spectacole și, dacă am perioade în care nu sunt spectacole sau nu repet (că poate să fie și asta), atunci citesc sau văd alte spectacole sau mă plimb...
Anto e înnebunită de Grădina Icoanei
Nu. Dar știi cum e? Eu, personal, nici nu pot să mănânc la repetiții. Adică nu mi-e foame, că toată energia și toate gândurile și tot ce e – e în altceva, și atunci nu simți... sau eu nu simt nevoia să mănânc sau să mă odihnesc un pic... Seara sunt spectacole și, dacă am perioade în care nu sunt spectacole sau nu repet (că poate să fie și asta), atunci citesc sau văd alte spectacole sau mă plimb...
Anto e înnebunită de Grădina Icoanei
Unde te plimbi?
Pe străzile vechi.
Pe străzile vechi.
Pe aici prin centru?
Da.
Da.
Nu s-a aglomerat, nu s-a cocalarizat centrul?
Păi nu mă duc în Centrul Vechi neapărat, decât dacă mă întâlnesc cu prietenii. Sunt tot felul de...
Păi nu mă duc în Centrul Vechi neapărat, decât dacă mă întâlnesc cu prietenii. Sunt tot felul de...
...străzi secundare vechi, dar nu populate.
Îmi place foarte tare zona Icoanei.
Îmi place foarte tare zona Icoanei.
Grădina Icoanei, pe acolo.
Da, sunt înnebunită după zona aia. Și îmi aduc aminte uneori ce noroc am, acum, că niciodată nu-ți dai seama când e bine că e bine, știi?
Da, sunt înnebunită după zona aia. Și îmi aduc aminte uneori ce noroc am, acum, că niciodată nu-ți dai seama când e bine că e bine, știi?
De ce zici că ai noroc?
De-asta, că atunci când eram studentă și priveam Teatrul Bulandra și ce se întâmplă acolo și actorii ăia și așa... și uneori am câte un moment din ăla în care nu vreau să uit că acum joc acolo!
De-asta, că atunci când eram studentă și priveam Teatrul Bulandra și ce se întâmplă acolo și actorii ăia și așa... și uneori am câte un moment din ăla în care nu vreau să uit că acum joc acolo!
Dar mai uiți.
Uiți tot timpul. Dar așa, din când în când, țin să-mi aduc aminte că, uite, în locul ăsta exist și eu!
Uiți tot timpul. Dar așa, din când în când, țin să-mi aduc aminte că, uite, în locul ăsta exist și eu!
Ești fericită, Anto?
Eu, în general, sunt fericită.
Eu, în general, sunt fericită.
Și în particular?
Da, și când nu sunt, sunt supărată pe mine că nu sunt. Cred că ai suficient de multe lucruri de care să te agăți ca să poți să fii fericit; doar că uneori e un concurs de împrejurări din cauza căruia le ratezi. Dar cred că drumul nostru spre asta tinde și trebuie să avem ochii deschiși și să ne bucurăm de ceea ce trăim și de ceea ce ni se întâmplă.
Da, și când nu sunt, sunt supărată pe mine că nu sunt. Cred că ai suficient de multe lucruri de care să te agăți ca să poți să fii fericit; doar că uneori e un concurs de împrejurări din cauza căruia le ratezi. Dar cred că drumul nostru spre asta tinde și trebuie să avem ochii deschiși și să ne bucurăm de ceea ce trăim și de ceea ce ni se întâmplă.
Tu ai venit în București în 1997.
Da.
Anto nu a avut timp să vadă cum s-a schimbat orașul
Da.
Anto nu a avut timp să vadă cum s-a schimbat orașul
Acum aproape douăzeci de ani, iată.
Wow!
Wow!
S-a schimbat mult orașul ăsta de când ai pus tu piciorul în el? Ești în pas cu schimbările? Ai timp să îl vezi cum se transformă, te mai uiți, așa, la el?
Da, vezi, asta nu prea.
Da, vezi, asta nu prea.
Ești grăbită, de la un spectacol la altul.
Da, sau ai gânduri, sau te macină un personaj, sau îți lipsește o scenă, sau nu înțelegi cum trebuie să faci o altă scenă sau un alt personaj – sau un întreg spectacol. Și atunci, cumva, eu merg pe stradă ca să mă gândesc, pentru că nu sunt genul de om care se așază și se gândește.
Da, sau ai gânduri, sau te macină un personaj, sau îți lipsește o scenă, sau nu înțelegi cum trebuie să faci o altă scenă sau un alt personaj – sau un întreg spectacol. Și atunci, cumva, eu merg pe stradă ca să mă gândesc, pentru că nu sunt genul de om care se așază și se gândește.
Mergi pe stradă fără să vezi strada.
Da, cumva. Sigur că nu tot timpul, adică nu poți să zici că e o regulă asta, dar uneori merg și să mă gândesc. Sau îmi place Cișmigiul foarte mult, foarte mult – când te gândești câte generații de oameni s-au plimbat pe acolo, și s-au iubit și s-au întâlnit... E frumos; și acum arată foarte bine, cu toate florile alea.
Da, cumva. Sigur că nu tot timpul, adică nu poți să zici că e o regulă asta, dar uneori merg și să mă gândesc. Sau îmi place Cișmigiul foarte mult, foarte mult – când te gândești câte generații de oameni s-au plimbat pe acolo, și s-au iubit și s-au întâlnit... E frumos; și acum arată foarte bine, cu toate florile alea.
Ți-ai păstrat o oarecare naivitate în a privi lumea.
Dar cred că e foarte trist dacă nu e așa.
Dar cred că e foarte trist dacă nu e așa.
N-ai dobândit cinismul.
Nu, și nici nu vreau; mă lupt cu mine să nu...
Nu, și nici nu vreau; mă lupt cu mine să nu...
Să n-ajungi în halul ăsta!
Da, jur. Nu îți folosește la nimic și e trist. Mai bine cu „love”.
Da, jur. Nu îți folosește la nimic și e trist. Mai bine cu „love”.
Mai bine cu „love”, zici?
Daaa.
Daaa.
