Silviu Tabac este, în primul rând, o personalitate remarcabilă. Sincer şi destul de direct, nu se ascunde prea mult după fraze pompoase sau exagerat de diplomatice. Dacă nu-i place ceva, vei afla imediat. Şi dacă îi place - la fel. Poţi să vorbeşti cu el despre orice: heraldică, tradiție culinară românească, literatură, sistemele universitare din București, Chișinău și Moscova, şi câte şi mai câte. Silviu Tabac este doctor în istorie, vicepreședinte al Comisiei Naționale de Heraldică a Republicii Moldova, decorat în 2014, de către președintele României, cu Ordinul „Meritul Cultural” - în grad de Ofițer. Am fost onorată când a acceptat să-mi răspundă la câteva întrebări, legate de experiența sa în orașul București, unde și-a făcut doctoratul și, mai târziu, a fost profesor la Facultatea de Istorie a Universității București.
„Pentru unii, cel mai de vază simbol al Bucureștilor este Arcul de Triumf, pentru alții – o ciorbă de burtă la „Carul cu Bere”. Fiecare om își are trăirile proprii, inclusiv simbolice. Societățile care neglijează simbolurile moștenite și nu lucrează la crearea altora noi sunt sortite să se alinieze ca o turmă sub simbolurile străine”.
În interviurile noastre, încercăm să descoperim legătura care s-a stabilit (sau nu) între București și oamenii remarcabili care au trecut prin el. Știindu-vă un om extrem de tranșant și de sincer, atunci când vorbiți despre orașe, evenimente sau oameni, aș îndrăzni să vă întreb, totuși, care sunt amintirile despre București care vă vin cel mai des în minte.
Dat fiind că prima mea vizită la București (1995) și șederea de trei ani cu ocazia doctoratului (1993-1996) s-au întâmplat în prima tinerețe, am păstrat numai amintirile frumoase despre capitala de pe Dâmbovița. La fiecare reîntâlnire ce a urmat, am fost fericit să descopăr schimbările bune la față și să închid ochii la lucrurile mai puțin plăcute care persistă, încă. Parafrazându-te, aș spune că Bucureștiul este un oraș remarcabil, din care cauză atrage în sânul lui oameni de tot felul dornici de a realiza ceva în viața aceasta. Eu am avut norocul să am la București rude și să întâlnesc profesori, personalități și colegi de meserie, experimentați sau la fel de verzi, de mare calitate, care m-au sprijinit cu multă afecțiune în inițiativele și angajamentele mele bucureștene. Cu unii dintre ei am devenit prieteni de viață.
Dacă Bucureștiul ar fi o culoare, ce culoare ar fi?
În percepția mea, Bucureștiul se asociază cu culoarea luminii calde și moi: vara – galbenă-ruginie, de după masă, căzând pe pereții și pietrele bisericii Stavropoleos; iarna – albă de licurici, a felinarelor din Cișmigiu aprinse într-o noapte în care ninge frumos. Sunt stări pe care le-am trăit și care mi s-au întipărit profund în subconștient.
În opinia dumneavoastră, care este simbolul Bucureștiului? Cât de importante sunt astăzi simbolurile?
Dacă ar fi să mă iau după meseria mea de heraldist, ar trebui să spun că Sf. Dumitru reprezintă simbolul acestei urbe. Ceea ce este adevărat. Doar că simbolul heraldic nu e decât unul singur dintr-un noian nețărmurit de simboluri care îl înconjoară pe om dintotdeauna.
Simbolurile au fost și vor rămâne importante atâta timp cât omul are o gândire simbolică. Doar că fiecare dintre noi, în funcție de epoca și locul nașterii, și le asumă în mod particular. Pentru unii, cel mai de vază simbol al Bucureștilor este Arcul de Triumf, pentru alții – o ciorbă de burtă la „Carul cu Bere”. Fiecare om își are trăirile proprii, inclusiv simbolice. Societățile care neglijează simbolurile moștenite și nu lucrează la crearea altora noi sunt sortite să se alinieze ca o turmă sub simbolurile străine.
Ce locuri din București vă plac cel mai mult?
Am multe locuri îndrăgite la București. Sunt cele în care m-am simțit bine. Pe unele le-am apreciat pentru suflul lor particular, mai vechi sau mai nou. În afara Cișmigiului și a bisericii Stavropoleos pe care le-am menționat deja, în acest sens aș mai remarca Hanul lui Manuc și Lipscanii de până la renovare. Apoi, aș menționa casele particulare în care am intrat ca prieten și am fost omenit cu atâta bunătate, încât niciodată nu mă voi putea revanșa, eu neavând o fire la fel de deschisă și de atentă. Alte locuri le-am îndrăgit pentru oferta lor folositoare: Teatrul Național mi-a dăruit spectacole de neuitat; Muzeul Național de Istorie a României – un mediu profesional în care am fost cultivat; Sala Dalles – imaginea și aroma unei librării de tip nou; iar drumul cotidian per pedes apostolorum pe malul Dâmboviței sau prin cartierele de la căminele din Grozăvești spre Biblioteca Academiei Române, Facultatea de Istorie sau Arhivele Statului mi-au purtat noroc și sănătate.
Printre altele, dumneavoastră ați gândit stemele multor localități din Republica Moldova. Atunci când concepeți stema unei localități, pe ce vă axați de fapt?
Cele trei repere pe care mă sprijină sunt: experiența profesională acumulată în timp, cercetările speciale în legătură cu localitatea dată și inspirația, care la rândul ei izvorăște din experiență și cercetare. Încerc, în fiecare caz, să marchez unicitatea localității prin procedee heraldice clasice, specifice artei heraldice vechi, dar care să se înscrie în tradiția națională și să ofere un aspect artistic ochiului mai mult sau mai puțin obișnuit cu stemele. Țin mult la simplitatea heraldicii vii și la originalitatea compozițiilor. Ador împământenirea în heraldica românească a unor figuri, compartimentări și procedee în premieră. În sfârșit, sunt fericit când putem încărca o figură heraldică cu mai multe sensuri, obiective, nu abstracte sau „impresioniste”, toate cu referire la localitatea concretă.
Ați avut prilejul să învățați la Moscova, București și Iași, să predați la București și la Chișinău. Se poate spune că ați cunoscut destul de bine mediile academice din aceste orașe. În această ordine de idei, din punctul dumneavoastră de vedere, prin ce se aseamănă ele și, totodată, prin ce se deosebesc?
Într-adevăr, viața mea de ucenic și de dascăl s-a desfășurat în mai multe capitale. De fapt, am cunoscut doar trei modele academice, completamente diferite: unul la Moscova, altul la București și Iași, al treilea la Chișinău. Am mai scris despre experiența mea de student/doctorand/profesor și rezum doar că am găsit lucruri bune de luat de peste tot, inclusiv de la Iași, unde am învățat, fără vreo afiliere instituțională formală, doar în timpul simpozioanelor de genealogie și heraldică, destule secrete profesionale.
Cu ce studenți v-a plăcut cel mai mult să lucrați?
În ceea ce-i privește pe studenți și masteranzi, m-am atașat și de cei chișinăuieni, care au fost primii, și de cei bucureșteni. Erau și sunt diferiți, de la an la an, de la foarte buni la mari putori. Strădania mea, indiferent de cursul pe care l-am ținut, a constat în a-i motiva să se atașeze de studiul surselor istorice. O diferență generalizatoare pe care am observat-o ar fi că studenții de la Chișinău au un spirit de grup mai pronunțat, iar cei de la București – unul mai individualist. Cu studenții de la Chișinău sunt mai profitabile activitățile cu implicarea cooperării, iar cu cei de la București e mai bine să dezvolți sarcini pe responsabilitate cât mai particulară. Dar s-ar putea să nu am dreptate, evocând doar o impresie efemeră.
Cei mai mulți cunoscuți ai mei elogiază bucătăria tradițională moldovenească. Din câte știu, dumneavoastră dimpotrivă, elogiați felurile de mâncare oltenești, muntenești. De ce?
Eu m-am născut într-un sat din nordul Moldovei, cu o tradiție culinară foarte evoluată și am crescut la o bunică-absolventă a Școlii de gospodărie din Rezina. Am ajuns să-mi dau seama de valoarea culinară a locului meu natal abia peste ani, când n-am mai întâlnit anumite specialități altundeva. Vorbind la general, aș putea spune că scopul bucătăriei moldovenești este prepararea unor bucate complicate, elaborate, rafinate, cu mult efort, cu aplicarea a mii de secrete și cu o prezentare-trăsnet. Musafirul trebuie să cadă în leșin când le vede, iar gustul este secundar. În bucătăria muntenească, care este una mai sudică, primează gustul. Bucatele sunt mai simple, mai puțin grase și frecate în două mii de vase, mai pline de arome și gâdilici de limbă, încât mă cuceresc direct. Sunt copleșit de la prima înghițitură, fără a trebui să aflu toată povestea preparării și decorării. Bucătăria ardelenească mi se pare mai apropiată de cea moldovenească, doar că puțin mai grea și mai condimentată, dar în același timp și ceva mai simplă și fără ambiții chirițene.
Totuși, s-ar putea să nu am dreptate deplină nici în această privință, căci am ajuns la aceste concluzii doar prin metode empirice, fără studii științifice susținute metodologic. În consecință, îmi iau angajamentul să mai explorez.
