Bucureștiul e plin de povești nevăzute

„Bucureștiul e plin de povești nevăzute, nespuse, el nu e cu siguranță doar ceea ce se vede, ceea ce ne e la îndemînă să vedem.”

Svetlana Cârstean este poetă, jurnalistă, traducătoare și manager cultural. Din 2015, odată cu lansarea candidaturii Bucureștiului pentru titlul de Capitală Europeană 2021, Svetlana Cârstean organizează și moderează o serie de dezbateri la Hanul Gabroveni, „Intersecțiile de miercuri”, dar și alte evenimente culturale, în care, alături de personalități din domenii dintre cele mai diferite, antropologi, scriitori, traducători, urbaniști, arhitecți, peisagiști, creatori de opinie și nu numai, adună mărturii, istorii și perspective asupra Bucureștiului. Unul dintre cele mai recente proiece literare ale sale este  „București'21”, un poem-manifest participativ care aduce împreună 40 de poeți contemporani din generații diferite. „București'21” este o epopee de 840 de versuri, care creează o hartă poetică a orașului. S-ar putea spune că Svetlana Cârstean este unul dintre bucureștenii care cunosc cel mai bine contrastele orașului, puterea lui de seducție, dar și poveștile lui nevăzute.    
 

Svetlana, ești unul dintre oamenii care se află în miezul evenimentelor literare ale Bucureștiului. Recent, ai fost cea care a gândit un unul dintre cele mai originale proiecte poetice de pe scena culturală românească. Cât de mult trebuie să-ți placă un oraș ca să-ți dorești să-l povestești?
Uneori poate să-ți placă în aceeași măsură în care nu-ți place și tocmai de aceea, din acest conflict cu locul în care te afli, să apară nevoia de a vorbi despre el. În poemul comun „București'21”, scris de 40 de poeți români care locuiesc și lucrează în București, observi imediat în cîte feluri diferite te poți raporta la orașul în care trăiești: există un București privit nostalgic, unul al copilăriei, unul iubit cu disperare și cu sentimentul neputinței, există un București greu de iubit sau chiar neiubit, în care te simți captiv, în fața căruia te revolți, unul pe care doar îl traversezi, ca pe un peisaj din care te extragi ca să te salvezi, unul căruia îi vezi pînă și cele mai mici detalii, cu un fel de lupă neiertătoare sau îndrăgostită, sau unul al poveștilor de tot felul. Bucureștiul e plin de povești nevăzute, nespuse, el nu e cu siguranță doar ceea ce se vede, ceea ce ne e la îndemînă să vedem.

Ce e, de fapt, pentru tine, Bucureștiul?
Am tot zis că pentru mine e o stație, o stație cam lungă, ce-i drept, în care m-am oprit acum 27 de ani. E un loc din care mi-am tot imaginat că plec, numai că mereu am mai avut ceva de făcut în el. E un loc lipsit de formă, un oraș care în același timp îți smulge ție propria formă sau nu îți permite să îți construiești pînă la capăt o formă stabilă, armonioasă. Bucureștiul te lasă mereu gol, te seduce, te convinge să dai totul și apoi te abandonează în măruntaiele lui. Un oraș-vampir care însă, din păcate, nu știe să folosească eficient, cu inteligență, energiile pe care le confiscă de la locuitorii lui. Un oraș cu frumusețe schimbătoare, dar rezistentă încă la urîțenia permanentă.

Ți-ai asumat niște riscuri mari atunci când ai inițiat un proiect care presupune deadline-uri stricte și implicarea unui număr impresionant de poeți, în condițiile în care poezia nu ține cont de limite. Ți-au fost îndreptățite așteptările?
Din plin. A fost așa cum mi-am imaginat și mai mult decît atît. Mi-am dorit să activez la maximum comunitatea poetică, care să devină astfel mult mai vizibilă, să fim împreună, să locuim într-un corp comun evident, așa cum o facem de fapt, în mod invizibil, mereu. Să aducem sub reflectoare o țesătură unică, discretă, dar puternică, în care nodurile sînt făcute mereu dintr-un vers, care ne leagă pe unii de ceilalți, în care fiecare poet are locul lui, în așa fel încît, dacă unul dintre noi lipsește, locul lui să nu fie ocupat de nimeni altcineva. Limbajul, stilul unui poet nu sînt înlocuibile, sînt unice. Corpul acesta comun a fost de această dată și poetic și urban, a fost și orașul și poezia, laolaltă. Iar videomappingul spectacolului-lectură a demonstrat exact acest lucru. Fiecare ar trebui să aibă locul lui în acest oraș, iar orașul ar trebui să-și amintească că există poeți care trăiesc și scriu în el, despre el.

Ești unul dintre scriitorii invitați la multe evenimente literare internaționale, târguri și festivaluri. Ce crezi că lipsește vieții culturale bucureștene? Ce ți-ai dori să preluăm de la cei care sunt cu un pas înaintea noastră?
În primul rînd, restabilirea demnității scriitorului în general. Scoaterea poeziei din zona de Cenușăreasă, care, pentru ca să fie frumoasă și remarcată, trebuie neapărat să se chinuie. Și, nu în ultimul rînd, profesionalismul pentru tot ce ține de evenimentele literare, în cele mai mici detalii.

Pentru tine Bucureștiul este un oraș adoptiv. Pentru fiul tău, Tudor, Bucureștiul este oraș natal. Percepția voastră asupra orașului diferă, oare, din acest motiv ?
Este perfect adevărat. M-am gîndit de multe ori la asta, că i-am dăruit fiului meu drept oraș natal un oraș care pentru mine rămîne străin. Prin Tudor, de fapt, am început să mă reîmprietenesc cu acest loc. Pentru mine acasă este acolo unde e Tudor, acasă nu e un loc anume, un spațiu, un oraș. M-am simțit acasă și în Provence și într-un sat din Elveția și în Kuala Lumpur. Cînd Tudor va avea un acasă al lui și numai al lui, pentru mine acasă va fi doar în textele mele, în jurnal și în toate celelalte cărți la care scriu sau voi scrie atunci.

Care e locul tău preferat din București ?
Tot cartierul care are ca inimă a lui Parcul Ioanid. Îl știu pe de rost. Am locuit mult timp pe strada Drobeta, acolo am revenit la viață. Dumbrava Roșie, Icoanei, Polonă. Acolo, dintr-un balcon vedeam, în blocul angajaților ambasadelor, cum aceștia își luau micul dejun pe terasă, iar din balconul de pe partea cealaltă priveam femeile trebăluind toată ziua în casele sărace de pe Eminescu, spălînd rufele în ligheane de tablă, în curte, și întinzîndu-le apoi la soare, în timp ce copiii se agățau de fustele lor. Acolo centrul și marginea sînt uneori totuna.