Actorul Radu Iacoban ajungea la București în vara lui 2001 și mergea direct la UNATC. Multe s-au întâmplat de atunci.
Mereu nemulțumit, Iacoban joacă, scrie și regizează, iar când nu face nimic din toate astea poate fi văzut la Energiea sau la Alt Shift, citind o carte pe o bancă dintr-un parc sau, mai nou, dându-se cu bicicleta prin oraș.
Radu Iacoban locuiește de câțiva ani în cartierul Tineretului, nu departe de Piața Norilor, tot pe aici ne întâlnim într-o după-amiază de duminică, stăm la terasa De Cartier, chiar așa se numește, la masa noastră se spun povești din studenție, din care nu lipsesc limacșii din camera de cămin, pe care pe atunci Iacoban o împărțea cu Marius Manole, se spun povești din oraș, cum e aceea cu un actor care face un tur al Bucureștilor cu un autobuz supraetajat, spre amuzamentul turiștilor străini, se spun povești din Italia, cum că un tânăr aflat în vacanța de vară muncește la negru și câștigă 50 de euro în câteva ore, puține ore, și din toate poveștile astea înțelegi că în fața ta e un actor căruia i se cam rupe de reguli, aduce cu un răzvrătit, dar în cazul lui răzvrătirea asta nu are nimic gratuit, pentru că din nesupunere construiește mereu ceva și astfel scrie spectacole cu laptopul în brațe pe o canapea, pe care nu știe cum să le monteze mai repede, cât sunt calde. Pentru spectacolele de-acum, vedeți lista de la final, toate îl conțin într-un fel sau altul pe actorul și uneori regizorul care, atunci când îl întrebi de ce a ales el actoria, răspunde repede, ca un om cinstit, că pentru atenție.
Cum şi când ai venit în București?
Am terminat anul I de facultate la Cluj, era în 2000, și apoi, în 2001, am venit aici. Au trecut 14 ani. Ţin minte că am ajuns în gară și am întrebat un taximetrist unde e UNATC-ul, mi-a zis că sunt trei mii de străzi în orașul ăsta, de unde să știe el unde e UNATC, ce e asta? Ca om crescut prin Timișoara și Cluj, prin partea Ardealului în general, îți dai seama că mi-am luat pragul așa, de la bun început, am zis vai, ce nesimțit!, dar omul avea dreptate. Nu era deloc nesimțit, chiar a vrut să mă ajute, dar eu fiind mai ardelean de fel m-am atacat în loc să dezbat problema cu el și să-mi ajut cauza. Am trecut foarte îmbufnat la alt taximetrist şi am ajuns până la urmă la UNATC.
Din gară, mergeai direct la UNATC?
Da, trebuia să mă înscriu la facultate cât mai repede, apoi să mă duc la cămin unde mi-au dat o cameră superșmecheră, cu o țeavă în loc de chiuvetă, altă chiuvetă nu era, îți dai seama că prima impresie despre București a fost de tot rahatul.
Te transferai la facultate aici sau dădeai admitere din nou?
Am încercat să mă transfer, numai că era foarte greu, pentru că luai patru bugete de student la Litere, așa era la Babeș-Bolyai, așa eram finanțați, Facultatea de Teatru era încorporată în Facultatea de Litere a universității, aveam 12 locuri și dacă plecam și ceream transfer luam patru bugete cu noi, așa că am dat admitere din nou, i-am păcălit pe cei de la Cluj că îmi iau diploma de BAC ca să dau în Italia, pe motiv că ai mei sunt acolo, și ca un nemernic ce sunt am dat admitere la București, am intrat și apoi m-am hotărât că eu nu vreau să plătesc taxă de școlarizare pe un an și că o să fac transfer, m-am transferat și am intrat direct în anul II.
Cum ți se părea Bucureștiul atunci?
Mai îmbâcsit.
Totuși, de ce ai vrut să te muți aici?
Facultatea de la Cluj poate că era bună pentru alți studenți, dar pentru mine nu era, nu îmi plăcea, și atunci am zis că trebuie să fac ceva.
Și aici ți-a plăcut?
Nu, în primul an nu înțelegeam nimic din ce se face la București, aveam chiar impresia că am făcut o greșeală venind aici. Vreo șapte sau opt luni, am văzut Bucureștiul doar prin internet café-uri. Cu un alt coleg de suferință, care venise și el de la Cluj, mergeam de la douășpe noaptea până la șapte dimineața în internet café-uri și jucam cu alți băieți un joc atât de cretin și de onanist, într-o rețea, la niște calculatoare foarte proaste, iată Bucureștiul meu de atunci! Și căminul, aflat undeva prin spate pe la Alba Iulia, în blocurile alea muncitorești, făcute pentru gagiii care pe atunci încă mai construiau Casa Poporului.
Tot pe acolo erau și internet café-urile?
Nu, mergeam mai înspre Dristor, acolo aveau oferta cea mai bună, era superieftin, stăteai toată noaptea, te distrugeai, drept pentru care vreo trei sau patru luni nu am ajuns la niciun curs teoretic, eram mort total și abia ajungeam la cursurile de actorie, unde nu înțelegeam nimic, pentru că lucrurile se legau... Până când mi s-a luat de ieșirile astea.
La a cui clasă erai?
La Gelu Colceag.
Bun, și când ți s-a luat de internet café-uri, ce ai făcut?
Am început să merg la cursuri, să cunosc lumea, ușor-ușor a început să-mi placă, apoi am și jucat într-un teatru profesionist, acolo am înțeles că nu e vorba numai de uterul ăsta instituțional și atunci, practic, mi-am amintit de ce am venit.
Și pentru ce ai vrut tu să faci meseria asta?
Pentru atenție, din narcisism, pe față, look at me!
Nu mulți recunosc...
Mi se rupe! E clar că pentru asta o fac, nu pentru altceva, în fine...
Care era acel teatru profesionist unde jucai atunci?
Am ajuns să joc în anul III la Teatrul Act, în regia lui Marcel Țop care monta „Sex, drugs and rock`n roll”, dar îl monta cu studenți, era spectacolul lui de licență, l-a prezentat la Casandra, l-a văzut Marcel Iureș și a zis: Ia să-l iau și eu aici, uite, prospături. Și ne-a luat pe noi, prospăturile, și am jucat acolo un an cu sala plină. Am ajuns cu spectacolul ăsta și la Sibiu, era primul festival mare unde mergeam, a fost foarte tare.
Altfel ce mai era tare în studenția ta?
Știi care e chestia? Noi, în primii patru ani, am cam stat în cămin, erau party-urile de acolo, petreceri-monstru, în rest eram la facultate sau la Papillon, barul de vizavi, care era lăcașul de cultură, cum ar veni, catedrala frustrărilor actorilor și regizorilor și tuturor creatorilor de teatru și de film. S-au mai deschis între timp alte două crâșme care au creat istorii, una e când ieși din facultate pe stânga și alta care se numea Bikers. Dar Papillonul, locul ăla era ceva... Ospătarii erau studenți de la Chimie și Fizică, stăteau cu noi la masă, vorbeam. Iar party-urile din cămin erau nesimțiri totale, într-o cameră de nici douăzeci de metri pătrați se adunau cincizeci de oameni. Și mai erau party-uri generate de faptul că mai primea cineva un pachet de acasă.
Ai stat toată facultatea în cămin?
Da, la Cluj am stat într-un cămin căruia i se zicea World Trade Center, era cel mai înalt cămin, avea vreo zece etaje, ca să urci acolo, în Haşdeu, urcai pe strada Piezișă, era chiar o stradă piezișă, pe lângă fabrica Ursus. Iar la București am prins tot felul de întâmplări, tot în studenție am prins și un cutremur, clădirea era pe rulmenți și i-a dat un soi de intensitate extremă, a fost cam ciudat, a ieșit toată lumea, îți dai seama, oameni care după aceea s-au cunoscut, au cântat, au făcut dragoste, a fost o nebunie, eram prin anul III. Prin anul II, am avut limacși, stăteam la parter, în aceeași cameră cu Marius Manole, care se transferase de la Coregrafie, era în primul an, iar în bucătărie aveam o carpetă roșie, și când am ajuns eu, după vacanța de iarnă, am văzut dâre pe carpetă, l-am sunat pe Marius să-l întreb dacă a lăsat el miere, ceva, a zis că nu, și apoi mi-am dat seama că era invazie de limacși, m-am dus la administrator nervos, cum e posibil așa ceva?, mi-a zis dă cu niște sare, mă, și se rezolvă. Aveam să descopăr că era ditamai găuroiul între bucătărie și beci, pe acolo veneau băieții. Iar gândaci, nu mai zic... Noi, studenții, eram o mare comunitate, ne îmbătam, urlam, învățam împreună. Pentru mine, Bucureștiul în facultate cam ăsta a fost. Și mers pe la teatru.
Fără cluburi, discoteci și celelalte?
Ieșeam în cluburile de lângă facultate, acum îmi dau seama cât de autiști eram, și tot noi ne băteam cu pumnul în piept că, dacă ne-am duce la arhitecți, de exemplu, n-am avea ce discuta cu ei. Normal, dacă stai numai tu cu tine...
Și când ai terminat cu căminul, unde te-ai mutat?
Aici începe odiseea. M-am mutat într-o garsonieră prin Vitan, într-un bloc de garsoniere, pe la etajul șapte, într-o săptămână îmi știam toți vecinii, și am stat acolo vreo doi ani până când proprietarul m-a dat afară, divorțase și voia să vândă, era chiar în boom-ul imobiliar, înainte de 2009, a și vândut-o cu vreo șaptezeci de mii de euro. M-a dat afară nu înainte să mi-o facă, mi-a zis că în două săptămâni să eliberez apartamentul, dar făcea vizionări intempestive, mă trezeam cu oameni în casă, și câte și mai câte... Apoi m-am mutat la Muncii, de acolo la Perla, apoi în Kogălniceanu, a urmat cartierul Panduri și, în sfârşit, Tineretului, unde stau de patru ani.
Cum e aici?
E OK, ai tot ce-ți trebuie, ai Piața Norilor, ai parcul, e o zonă liniștită, cu oameni decenți și civilizați.
Unde ieși acum în oraș?
Ies ca tot hipsterul în Control, când mi-e foame, tot ca tot hipsterul, mă duc la Alt Shift, un alt hipster dome, Energiea, aici, la De Cartier, îmi place foarte mult, e o afacere de familie și cred că avem nevoie de asta în Românica, J'ai Bistrot îmi mai place, prefer locurile care au și spațiu afară, care au ceva pitoresc. Ar mai fi Légère, unde vezi tot felul de specimene umane... Și, în general, prefer zona centrală. Am descoperit, nu departe de Tineretului, Gastrobarul de pe acoperișul Atelierului de Producție, un loc deschis oarecum recent și care îți trezește nostalgii de genul Lăptăriei.
Tu ești din Timișoara?
Oarecum, m-am născut în Pașcani, dar la trei luni m-au transportat la Timișoara unde am stat până la șaptesprezece ani, deci pot să zic că sunt de acolo.
Mai ajungi pe acolo?
Ai mei sunt în Italia, și soră-mea e în Italia, deci nu prea mai am pe nimeni la Timișoara, mă mai duc o dată sau de două ori pe an, când vin ai mei sau când merg la vreun festival de teatru, în primăvară am fost acolo la FEST-FDR.
Ce ți-a adus Bucureștiul, te-a ajutat cumva?
Da, dintre toate orașele de la noi prin care am ars-o, e cel mai variat și cel mai complex, am reușit să mă și deprim cu tramvaiul 32, mergând spre Rahova, tramvaiul ăla ar trebui să fie pentru turiști, oferă o experiență.
Cum ţi-ai scris prima ta piesă?
Eram acasă și voiam să scriu o piesă.
De ce, nu-ți era de ajuns actoria?
Nu-mi era și treceam şi printr-un moment mai ciudat, cu nevoile mele, aveam doruri de ducă prin Anglia, voiam să fac un upgrade și mi-am dat seama că era imposibil și probabil că pe fondul acestei frustrări am început să scriu „Carpathian Garden” acum doi ani. Totul e foarte recent, am început să scriu în 2013, atunci a apărut „Carphatian”, în 2014 – BOX FM și „În parc”, iar în 2015 – „Casa cu pisici”.
Când ai început să scrii, ai scris...
Da, actoria m-a învățat că partea asta e practică și am zis să nu las lucrurile așa. Pentru mine, actoria și scriitura, deci treaba practică și creativitatea, sunt chiar ce îmi trebuie. Unii scriitori preferă să scrie și să lase totul acolo, eu când scriu o piesă mă gândesc cum pot să o montez mai repede, nu după cinci ani. Mi se pare că trebuie să bați fierul cât e cald și să o arăți lumii atunci, mai ales că mă gândesc tot timpul la ceva actual sau la ceva ce m-a interesat pe mine într-un context dat, și totul trebuie exploatat atunci, așa consider eu.
Regia și actoria sunt la fel de importante pentru tine?
Da, și când îmi fac treaba ca actor știu că am autoritatea mea de aici până aici, când sunt eu regizorul știu că am o autoritate ceva mai mare, dar în același timp sunt conștient de ce trebuie să primească și actorii și ce trebuie să facă ei, când conduc ei, când conduc eu. Când ești actor, practic primești o informație de la un regizor și negociezi cu el, tu îi prezinți ceva, el îți prezintă ceva și tot așa, nu e o treabă unidirecțională, eu mă gândesc mereu că fără comunicarea asta se cam duce dracului totul.
Crezi că le e ușor actorilor să lucreze cu tine?
Da, dar am și lucrat cu actori pe care îi cunsc și care au avut încredere că mergând pe mâna mea o să iasă o treabă bună. Abia acum dau la un master de regie și o să vedem dacă lucrurile merg sau nu, donez UNATC-ului și statului 140 de milioane și sper să iasă ceva din treaba asta, dacă nu va ieși – ghinionul meu.
De ce ai nevoie atunci când scrii?
Am nevoie de mai multă voință, pentru că uneori mă apucă lenea și nu-mi antrenez treaba asta, să scriu chiar dacă scriu tâmpenii. Mi-au plăcut mie foarte mult cuvintele lui Hemingway, Write drunk, edit sober, dacă beau eu nu pot să scriu, nu pot gândi, nu știu, cel mult pot să scriu la vreo patru-cinci ore, când am, să zicem, o stare mai euforică. Nu am tabieturi, de obicei scriu, iar când simt eu că mă irită, că m-am enervat foarte tare pe ce am scris, mă opresc. S-a întâmplat de foarte puține ori până acum să scriu cu deadline, abia aștept să văd cum e, dar sunt lăutar.
Ai un birou la care scrii, scrii la masa din bucătărie?
Scriu în cur pe canapea. Am vrut să-mi iau un birou, dar am zis că e prea mult.
Ai întâmplări amuzante din orașul ăsta?
Să zicem că un tur al Bucureștiului, pe care l-am făcut pentru un Comedy Week sau ceva, cu autobuzul supraetajat, despre care am înțeles că e pe un soi de pilot automat, și când ajungi pe la o anumită clădire ți se explică ce e cu clădirea aia. Băieții de acolo m-au rugat să fac eu un altfel de tur, dar nesimțit total, la un moment dat am zis că ce am făcut eu e prea mult, le spuneam turiștilor toate mizeriile care îmi treceau mie prin cap, dar pe un ton foarte serios și foarte asumat, aici este Casa Poporului, nu știm pentru ce dracu s-a făcut tot căcatul ăsta, în dreapta – fântâni, la ASE am zis că bărbații pot să-și lase femeile, că ASE-ul e plin de posibilități... A fost OK când li s-a explicat că e o glumă, numai românii care își plimbau prietenii străini să le arate orașul erau nemulțumiți, românii nu au umor, nu au umor basic, li s-a explicat că vor veni înapoi pe aceeași rută cu un ghid adevărat și că dacă vor să coboare li se dau banii înapoi, dar tot erau nemulțumiți, în timp ce străinii erau încântați.
Ziceai că te-ai gândit și tu să pleci din țară...
Da, și încă mă gândesc, doar că plata ar fi cam la fel și chiria puțin mai sus, și atunci aș face o prostie, nici nu m-aș arunca așa în mare, cu disperare. Știu cum e să trăiești afară, pe perioade mici am mai fost, am muncit în Italia o lună jumate, am fost zilier în vacanțele de vară din studenție, când mergeam la ai mei acolo și, ca să nu stau degeaba, munceam, am fost la cules de vinete, la măturat cartiere, primeam 50 de euro pentru o zi de măturat, de la ora zece până la trei după-amiază, era OK, iar pentru mine, student, era megatare. Dimineața, mergeam pe o stradă unde veneau angajatori și te alegeau, era ca la curve. Apoi am muncit la negru în firma unde lucra taică-meu, plecase un băiat și aveau nevoie de cineva pentru cărăușenii, împachetat, vopsitorie și m-am băgat, dar mă enerva că nu știam să fac multe chestii, pe mine dacă mă pui să bat un cui sunt praf, total atehnic, iar tata fiind foarte tehnic făcea el tot și nici nu era la modul uite, fiule, așa se face!, ci pur și simplu făcea el... Eu, dacă se strică ceva la tabloul electric, mai bine nu mă bag, nu sunt pe principiul că reparăm mașina de spălat cu un ciorap de damă, așa nu rezolvi nimic.
Ce faci în timpul liber, citești?
Da, citelnița! Am avut o perioadă în care citeam mai mult acasă, acum mi-am dat seama că e mai mișto să citești în parc, ești mai conectat cu gândurile tale. De curând, mi-am luat și bicicletă și mă dau prin tot orașul. Vara asta am stat numai în București, nu am fost în nicio vacanță, am avut repetiții, nici nu știu ce am avut, am fost doar trei zile la Timișoara, i-am văzut pe ai mei și m-am întors, am mai plecat la Bacău, cu un festival... Nici nu o să plec în nicio vacanță anul ăsta, până pe la fârșitul lui ianuarie-februarie sunt superocupat.
Cum vezi generația ta de actori?
Bine.
Ți se pare că sunteți mai neconvenționali, mai nu-știu-cum?
Cred că și timpurile sunt mai neconvenționale și atunci și noi trebuie să fim, oricum noi nu am trăit faza aia de glorie despre care o anumită parte a publicului pomenește tot timpul și de care noi ne-am săturat. Toți au placa asta, cum că ei au avut mai puține șanse, și într-adevăr noi am avut mai puține șanse pentru că, oricât de nasol ar suna, așteptăm să moară unii ca să putem să facem și noi ceva. Așa e structurată societatea. Și sunt sute de absolvenți de Actorie în orașul ăsta, încât te gândești de ce vor toți să devină actori. Noi ne-am dezvoltat în timp ce se dezvoltă și piața, care era virgină pe teatrul independent, ceea ce e bine.
Ați cam și fost forțați s ă faceți ceva pe cont propriu...
Am fost forțați și am avut și norocul de Green Hours sau de Godot care, când s-a înființat, a oferit mult de muncă oamenilor tineri, pentru asta am tot respectul, chiar dacă e hulit și toată lumea zice că ăla nu e teatru și nu știu ce... Ba da, este, pentru că oferă joburi actorilor care-și fac meseria pentru care s-au pregătit. Punct.
Totuși, nu prea mai e hulit...
Există așa, un soi de atitudine, când partea teatrală cu morcovul prevăzut foarte bine între două buci vine și zice: dar noi nu gustăm aceste texte! Normal, e o scenotehnică mai săracă, dar e o afacere proprie, independentă de orice, vii cu banii tăi și riști, dacă spectacolul e prost, ți-ai pierdut banii. Să facă treaba asta în teatru! Acolo dacă bagi cinci sute de mii într-un spectacol și vezi că nu-ți aduce bani, cine e răspunzător? Nimeni.
Ai vreo treabă și cu filmul?
Pentru mine, filmul e bonus, nu am fost într-o familie cu oameni care fac film, nu am băut beri cu oamenii care fac film, și atunci nu intru în planurile regizorilor autohtoni, acolo sunt niște familii foarte clar stabilite și e mișto că se întâmplă așa, într-un fel...
Uneori mai pătrunde și câte cineva din teatru...
Ei au preconcepția că teatrul e într-un fel, ei nevăzând teatru, sunt foarte puțini regizori de film care vin la teatru, eu am fost mereu drastic în chestiile astea și o să mai fiu. Nevoia regizorului român e să inventeze actori, să nu-i cunoști, pentru că dacă e invers s-ar putea ca regizorul respectiv să-și piardă autoritatea, altfel nu-mi explic, plus că nu s-au hotărât încă ce să facă, documentar sau film artistic, la noi neorealismul ăsta e cam ciudat, dacă faci documentar, zi că ai făcut documentar, nu film artistic! Când se ia personajul real și se pune în film e documentar.
Masterul ăsta și partea de regie te interesează doar pe teatru?
Deocamdată, da. Pe film, cred că trebuie să mai cresc ca să înțeleg anumite chestii și consider că filmul e mult mai matur în comparație cu teatrul, chiar dacă teatrul e de când lumea.
Dacă ar fi să alegi un singur moment, din tot ce ai făcut până acum, de care ești mulțumit?
Nu am avut, toate sunt încercări, mă gândesc mereu la următorul lucru.
Ești tipul nemulțumit?
Da, asta mă ține în viață, pentru că dacă sunt nemulțumit și fac urât mă duc în continuare pe chestia asta. Am avut momente, spectacole de care te simțeai mulțumit și te bucurai de ce se întâmpla, dar sunt ca în teatru, doar un spectacol nu o să schimbe nimic, lumea se întoarce la problemele ei de acasă.
Te recunosc oamenii pe stradă, te opresc?
Nu sunt atât de mult pe sticlă (râde).
Dar oamenii vin la teatru...
Vin, dar au un soi de timiditate, să nu vorbim cu el că e un bibelou.
Mai rămân oamenii după spectacole?
Dacă le place spectacolul, vin și te felicită la final, dar eu aș vrea mai degrabă să vină să spună și ce nu le-a plăcut, mi-ar plăcea mai mult, dar și noi suntem foarte autiști și nu prea le oferim posibilitatea, plus că lucrurile se întâmplă într-un ritm nebun, la Godot se joacă și trei spectacole într-o zi și atunci e cam greu să inviți după spectacol publicul la o discuție, deși așa e civilizat. Publicul trebuie încurajat în demersul ăsta. Uite, la „20/20”, de Gianina Cărbunariu, era tare, spectacolul era despre cum s-au bătut românii și ungurii în Târgu Mureș, aburiți de niște politcieni, iar după spectacol erau discuții, oamenii rememorau evenimentele de atunci, din 1990, era fascinant să îi asculți pe cei care au fost pe bune acolo, îți dădeai seama, cumva, că noi suntem niște impostori, dar am provocat ceva în ei și i-am pus să discute, era acolo partea română și era partea ungurească, chiar așa se așezau și în sală, fucking amazing!
Dacă ai putea să schimbi mâine ceva din sistem, legat de teatru, ce ai schimba?
Aș privatiza toate teatrele. Instant, în secunda doi, le-aș privatiza.
Spectacole cu sau de Radu Iacoban, pe care le puteți vedea acum
La Godot Café-Teatru, pe strada Blănari – „Carpatian Garden”, „În parc”, „BOX FM”.
La Teatrul Național, premiera „After Hours”, text și regie de Radu Iacoban.
Revine, la Teatrul Foarte Mic, „Casa cu Pisici”, text și regie de Radu Iacoban.
„History Boys”, la Teatrul Excelsior, regia Vlad Cristache.
„Visul unei nopți de vară”, la Teatrul Mic.
„Volpone”, regia Vlad Cristache, la Teatrul Mic.
„Peretele”, regia Lia Bugnar, la Teatrul Metropolis.
„O piesă deșănțată”, regia Lia Bugnar, la Godot Café-Teatru.
