Ne-am întâlnit la Zexe cu Sorin Bejenaru (49 de ani) și am râs mult împreună. Că așa se întâmplă când stai cu Sorin. E în stare să vorbească ore despre fotografie, fără să plictisească. Din interviu veți afla că a făcut ceva școli de fotografie, că le-a și influențat un pic, că e și antreprenor, că susține și o galerie de fotografie dar că de fapt și-ar dori să facă film.
Cine esti?
Sunt fotograful Sorin Bejenaru.
Aha, deci te consideri fotograf.
Nu, dar îmi place să mă dau mare.
Când te-ai apucat de fotografie?
Încă nu m-am apucat la modul serios (râde).
Și cu ce te ocupi în viața de zi cu zi?
Sunt ubicuu. Fac mobilă simultan cu amenajări interioare, simultan închiriez o galerie, simultan vorbesc despre fotografie, simultan cu creșterea copiilor, simultan cu ajutorul dat soacrei, tatălui nevestei.
Și ești subiect de BAC simultan cu toate celelalte.
Asta a fost o mare surpriză. A fost un interviu în revista Cultura și mi s-au dat trei întrebări și era vorba despre diferența dintre un fotograf amator și unul profesionist din perspectiva fotografiei de artă. Fotografia (n.r.: de artă) în care tu poți să citești mai multe sensuri e o fotografie mult mai complexă din perspectiva conținutului. Te îndrepți ușor ușor spre o scenă de film. Dacă pui stop cadru la orice film de autor o să vezi acolo cum e calculată imaginea și cum sunt așezate. Am zis că un profesionist, având în vedere că el face bani - că de fapt cam asta e definiția profesionistului, că trăiește din fotografie. Cam asta înseamnă să fii fotograf de fapt. Ei, eu nu sunt atunci. Dacă asta ar fi una din definițiile fotografului profesionist, eu nu sunt.
Eu nu am întrebat dacă ești fotograf profesionist. Am întrebat dacă te consideri un fotograf printre altele. Poți să fii mai multe lucruri.
Mă consider un fotograf amator în ideea că prin fotografie încerc să mă prind cum funcționează lumea. Sau instrumentul prin care eu cercetez propria-mi existență este aparatul de fotografiat. Și, ca atare, rezultatul care se cheamă fotografie. Deci de fapt răspunsul este și da și nu.
În tinerețile tale fotografiai?
Undeva în tinerețile mele m-am dus la Școala Populară de Artă, dar a trebuit să mă angajez și nu am terminat-o. Dar atunci am hotărât să dau la regie. Am vrut să fac film pentru că de fapt fotografia e un prim pas; mi-aș fi dorit să fac film. Și îmi doresc în continuare să fac film că știi doar că speranța moare ultima. Până la urmă, filmul înseamnă 24 de fotografii pe secundă. Trebuie să știi fotografie. Am reușit să stric expoziția României în Cleveland, Ohio în vara lui 92. Ăla care mă angajaze m-a făcut prost. Exista un aparat, un debitmetru de doză absorbită, care avea fațadă din aluminiu și era scris cu leduri sigla aparatului și eu am dat blițul în el; luni aveam livrare, duminică seară am developat în baie și am constatat că era o explozie de lumină pe fața aparatului și orice aș fi făcut nu aș fi scos niciodată supraexpunerea aia. Ca atare, nu am avut ce să fac. A fost un act ratat. N-a fost o problemă așa gravă din punctul meu de vedere, că avea o grămadă de alte poze că nu eram eu singurul fotograf. Dar omul care proiectase m-a înjurat și m-a făcut prost și am hotărât să îmi văd de treabă. Făceam fotografii în concediu și doar mă pregăteam pentru prezent în sensul că intuiam eu tot felul de problematici și îmi propuneam să le amân, să mă tot gândesc la ele. Cum ar fi „ce este fotografia?”.
Și la VSLO (n.r.: festivalul de film și fotografie „Vama Sub Lumini de Oscar”) ce s-a întâmplat?
La VSLO-ul din 2010 am fost pe post de bonă. Nevasta mea făcuse două școli de un an de fotografie și tot nu îmi trezise interesul. Râdeam așa un pic. A făcut Fotopoetica lui Mraz (n.r.: Școala de Poetică Fotografică „Francisc Mraz”). Pe Mraz l-am cunoscut în 2010 la o expoziție de juma de an a Irinei, soția mea. Întrebam în glumă „ce-i cu ștergerile alea? V-a tremurat mâna, domnu’ Mraz?”. Făceam și eu pe deșteptul, dar undeva chiar eram un pic ușor invidios. În 2010 l-am cunoscut pe Dan Beșliu la workshopul de car photography. Mi-a plăcut omul pentru că eram într-un moment în care aș fi avut și eu nevoie de un șef. Ăla mi s-a părut magnific, să zic. Și pentru că l-am plăcut m-am hotărât să mă înscriu la școală, la Freelancer. Deci nu fotografia a fost cea care mi-a redeschis pasiunea pentru fotografie, ci un om fotograf cu care am devenit și prieten. Pot să afirm cu tărie că el e cel care a adus ANAV și Gallery la ceea ce sunt azi pentru că de fapt prin el i-am cunoscut pe asociații mei de astăzi, pe el l-am invitat primul să facem asociația. Și omul mi-a zis că dacă am bani mai bine investim în agricultură, că fotografia e o tâmpenie, că nu se vinde că nu știu ce. Nu îmi păsa dacă se vinde sau nu dar am constatat în ăștia patru ani de când există ANAV și Gallery că avea dreptate. Adică de un an și ceva încercă să creăm o piață.
Ce te face să apeși pe declanșator?
Frumusețea scenei din fața mea.
Serii, proiecte sau fotografii individuale?
Proiecte.
Instantanee sau scene regizate?
Instantanee regizate.
Fotografie sau film?
Film.
Fotografia este artă?
Nu prea.
Fotoreportaj sau fine art?
Fotoreportaj.
De ce?
Pentru că fotografia este despre viață.
Ești din București?
Da.
Care sunt cele mai fotogenice zone din București pentru tine?
Nu există. Am zis mereu că Bucureștiul este cel mai opac oraș pe care l-am văzut în viața mea. Și, cu toate astea, merită să-l descoperi.
Ce-ți place la cartierul evreiesc?
N-am știut niciodată de unde începe și tot timpul am căutat să văd unde e începutul și unde e sfârșitul. Un miracol. Plus că e Murivale acolo.
Care e relația ta cu Murivale?
O poveste lungă și nu pot să ți-o redau în trei cuvinte, dar în 2013 am stat două luni la el în casă până am devenit invizibil pentru a face un fotoreportaj cu domnia sa. Am reușit. Și am rămas prieteni, na.
Ce ai de gând pentru participanții la atelierul de plimbare? Ce gen de fotografie vei aborda? Ce provocări ai pentru ei?
Story photography.
Adică?
Să spună o poveste a unui om în zece imagini. Și, nefiind de presă, nu intră în categoria de fotojurnalism neapărat. Dar estetica și principiile fotojurnalului le aplicăm la story photography: coerență, cover, șapte-opt imagini și poza de final care concluzionează povestea. Vorbim când ne vedem duminică. Sperăm să vină cineva pe frigul ăla.
Enumeră școlile de fotografie, cursuri; tot ce ai făcut formal.
Am făcut Școala de Fotografie „Freelancer” de trei ori - nu că aș fi rămas repetent, dar am rescris și am schimbat un pic partea de artă. Deci o dată tehnică, de două ori artă. Am făcut Școala de Fotografie Fotopoetică, Meșterat și doi ani de școală de film.
Care e ideea cu IMAGO?
După atâtea școli am constatat că un singur om nu e bine să predea în stilul propriu neapărat pentru că poate are niște neînțelesuri și le transmite mai departe. Și devin proști cetățeni ai cetății. Dacă tu ai înțeles ceva greșit și o transmiți mai departe, așa se duce. Pe când cinci oameni care vor vorbi despre fotografie probabil că vor acoperi mai multe din zonele astea de întrebări pe care cursanții le au și din ceea ce nu înțeleg le vor oferi mai multe răspunsuri. Ca atare IMAGO este o școală de fotografie cu cinci profesori și cinci direcții diferite de studiu.
Este o școală?
Este o școală. Este o școală dacă școala este acel loc unde are loc un schimb de idei. E o adunătură. O gloată. O alternativă, poftim. Acum școală nu înseamnă că e aia unde te duci și înveți pe dinafară. Nu, să fim serioși. Uite, eu am făcut o școală la fel. Nu s-a prins nimic de mine.
Cuvinte de final?
Foarte bună prăjitura.
