Importanța familiei Știrbei în secolele XVIII-XIX
Familia Știrbei a fost o familie de boieri din Oltenia numită Izvoranu care este atestată documentar încă din secolul a XV-lea. Numele „Știrbei” este, de fapt, o poreclă pe care familia și-a însușit-o în jurul anului 1600, când acest nume era foarte popular în rândul oltenilor.
Un amănunt important îl constituie faptul că această familie avea două tradiții care se transmiteau din tată în fiu, fiind respectate cu strictețe. Astfel, prima tradiție era aceea că cel mai mare fiu purta întotdeauna numele „Barbu”. Ce-a de-a doua consta în asigurarea celui mai puternic și sigur sprijin al intereselor Angliei la Gurile Dunării.
Bunicul prințului – domnitorul Țării Românești
Barbu Dimitrie Știrbei s-a născut la Craiova în anul 1799 și a fost domnitor al Țării Românești între anii 1849-1853 și 1854-1856. Fiu al lui Dumitrache Bibescu a fost înfiat de unchiul său, marele vornic (n.r. – cel dintâi boier care avea sarcina de cârmuitor și înalt judecător al curții domnești și al întregii țări) Barbu Constantin Știrbei.
După ce și-a terminat studiile în capitala Franței, în anul 1826 a revenit în țară, iar în anul 1842 când fratele său, George Dimitrie Bibescu, este ales domn, Știrbei a ocupat funcția de ministru de externe, timp în care a participat la redactarea „Regulamentului Organic”. Acesta a avut realizări în domeniul agriculturii, al administrației de stat, al învățământului și al armatei.
În anul 1849 a devenit domnitor al Țării Românești, perioadă în care a continuat organizarea oștirii (prin dezvoltarea artileriei și prin înființarea unei școli de cadeți) și a școlilor, alcătuirea unui nou divan, alegerea mitropolitului și a episcopilor, construcții de drumuri, europenizarea orașelor, a înființat mai multe pensioane și școli, a ridicat „Teatrul cel Mare” (Teatrul Național din București), a amenajat parcurile Cișmigiu și Cotroceni, a înființat orașele Calafat și Călărași și a adoptat reforme prin care țiganii erau dezrobiți și țăranii erau scutiți de munca silită și abuzuri.
La scurt timp după ce Alexandru Ioan Cuza a devenit domnitorul Țării Românești (1859), Barbu Dimitrie Știrbei a părăsit țara, stabilindu-se la Nisa, în Franța, unde și-a petrecut ultimii ani din viață. A decedat la data de 1 aprilie 1869 și a fost înmormântat în biserica din Parcul Știrbei de la Buftea (construcție începută de el și soția sa, Elisaveta și terminată de fiul său, Alexandru Barbu Știrbei în anul 1890, după cum arată inscripția din biserică).
Tatăl prințului - ministrul de finanțe al României
Fiul domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei, Alexandru Barbu Știrbei, s-a născut la București în anul 1836 și a studiat la Paris, unde și-a luat licența în științe. Revenit în țară, a îndeplinit de mai multe ori funcția de ministru. Astfel a fost ministru al lucrărilor publice (22 martie - 11 noiembrie 1888) în primul Cabinet „junimist”, ministru de interne (12 noiembrie 1888 - 22 martie 1889) în guvernele conduse de Theodor Rosetti și ministru de finanțe (27 noiembrie - 18 decembrie 1891) în Cabinetul lui Lascăr Catargiu.
Prințul Barbu Alexandru Știrbey
Revenind la numele „Știrbey”, scris cu „y” și nu cu „i”, acesta reprezintă semnătura prințului pentru a da numelui un iz de străinătate.
Barbu Alexandru Știbey s-a născut la data de 4 noiembrie 1872, la Buftea și este urmaș al neamului brâncovenesc după bunică (Elisaveta). Copilăria a petrecut-o la Buftea, pe Domeniul Știrbei, unde cunoștințele de carte le-a căpătat în familie și unde a venit în contact, de mic, cu imensitatea și frumusețea naturii, cu obiceiurile și tradițiile satului, unde asculta poveștile țăranilor și participa la jocurile copiilor din sat.
La marele Colegiu „Louis le Grand” din Paris a terminat liceul și tot în capitala Franței a absolvit Facultatea de Științe Juridice.
După finalizarea studiilor, s-a întors în țară pentru satisfacerea serviciului militar la Regimentul 6 Artilerie, unde, prin Decretul numărul 4133 (semnat de regele Carol I) și în urma unor examene, este numit sublocotenent de rezervă la data de 1 Decembrie 1893.
În anul 1895 s-a căsătorit la Geneva cu verișoara sa de gradul doi, Nadeja Bibescu, fiica lui George Bibescu și a contesei Marie-Henriette-Valentine de Riquet de Caraman-Chimay, cu care a avut patru fiice: Maria, Nadeja, Eliza și Ecaterina.
După o scurtă apariție în viața politică, având funcția de deputat al Craiovei, prințul Știrbey s-a dedicat în întregime agriculturii căreia dorea să-i dea o altă înfățișare și altă rânduire decât cea din bătrâni. Astfel a introdus în țară cultura bumbacului și a orezului și a fost primul care a înfăptuit marile ferme.
Fiind un bun cunoscător al problemelor agriculturii, prințul era convins că prin împroprietărirea țăranilor, pământul muncit gospodărește va fi roditor. Datorită priceperii în organizarea producției agricole, prințul Știrbey a fost numit de regele Carol I, Administrator al Domeniilor Coroanei (funcție pe care a deținut-o până în anul 1930), timp în care a înființat, la Buftea, Fabrica de Conseve (1903), Fabrica de Vată și Pansamente (1903), Școala Profesională (1902) și Liceul Barbu Alexandru Știrbey (1924).
Barbu Alexandru Știrbey era o fire dinamică, activă, deschisă înnoirilor în agricultură, în tehnică, receptiv problemelor în învățământ și avea o vastă experiență politică. Potrivit marelui istoric Nicolae Iorga („O viață de om așa cum a fost”, 1976), prințul Știrbey era un om tăcut, de o discreție perfectă de „baronet englez”, sub care se ascundea o mare ambiție servită de o fină inteligență. Era „un tânăr lipsit sufletește de toate defectele ca și de toate calitățile vârstei sale”, avea un instinct deosebit în analiza situațiilor politice și „avea tot ce trebuie pentru a atrage și a reține o prietenie”. Tot marele istoric arată că prințul „era un hotărâtor prieten al țăranilor” și denunța în ziarul „Neamul românesc” orice uneltire împotriva intereselor țărănimii. Supranumit și „prințul alb”, Barbu Alexandru Știrbey era un bărbat înalt, brunet, cu mustăți și părul negru, cu alură sportivă și o ținută caracteristic englezească.
La data de 7 iunie 1930, când Carol al II-lea a fost proclamat rege, prințul Știrbey, considerat dușman din cauza alianței sale cu fosta soție a regelui, a fost nevoit să plece în exil la Paris timp de zece ani, unde a fost victima unei tentative eșuate de asasinat, în urma căreia și-a revenit anevoios. S-a întors din exil după înlăturarea de la tron a lui Carol al II-lea și, la recomandarea mareșalului Antonescu, prințul Știrbey a fost trimis în misiune diplomatică la Cairo și Moscova pentru a trata alianța cu englezii, americanii și rușii.
În anul 1945, în perioada de tranziție de la Guvernul Nicolae Rădescu la Guvernul Petru Groza (februarie-martie 1945), când partidele politice istorice, regele Mihai (fiul regelui Carol al II-lea) și cercurile politice legate de acestea prezentau alternativa formării unui guvern sub conducerea lui Barbu Alexandru Știrbey. Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece la data de 6 martie este admis la Moscova Guvernul Petru Groza.
Moartea neașteptată a prințului
La data de 20 martie 1946, ambasadorul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) în România al acelei perioade, Kaftaradze a organizat o recepție în cinstea venirii la București a lui Andrei Vâșinski, adjunctul șefului diplomației sovietice, la care a fost invitat și prințul Știbey. La zece minute după ce a ciocnit un pahar cu Vâșinski, Știrbey a început să se simtă foarte rău și a fost nevoit să părăsească recepția.
Starea de sănătate a prințului s-a agravat a doua zi și, fiind consultat de nepoții săi, doctorii Matei Balș și Alexandru Moruzzi, a fost internat la Spitalul Colentina unde i s-a pus diagnosticul de boală hepatică, posibil cancer. Ca urmare a vărsăturilor continue de care suferea Știrbey, medicii au hotărât administrarea de glucoză pe cale intravenoasă (medicament foarte greu de găsit la acea vreme). Astfel, în absența doctorului Balș, la spital au sosit niște fiole de „glucoză” care conțineau un lichid tulbure. Administrate pacientului (care aștepta medicamentul de multe ceasuri) de către un medic tânăr, fără experiență, lichidul tulbure și-a făcut efectul și în 20 de minute Barbu Știrbey a încetat din viață.
Familia a devenit suspicioasă deoarece fiolele au fost aduse de un fost salariat al lui Știrbey cu care acesta intrase în conflict și au crezut că prințul a fost asasinat, lucru însă neclarificat până în prezent.
Corpul neînsuflețit al lui Barbu Alexandru Știrbey a fost depus la biserica „Domnița Bălașa” din capitală unde au fost depuse mii de coroane, iar serviciul religios de înhumare a avut loc marți, 26 martie 1946, unde, în prezența familiei a fost înmormântat în capela Parcului Știrbei, alături de bunicul său.
În Buftea, orașul natal al prințului, se cunosc foarte puține lucruri sau, mai bine zis, nu șe știe nimic. Deși contribuția lui Știrbey în marile momente ale istoriei noastre din secolul al XIX-lea a fost imensă, activitatea sa a rămas învăluită într-o tăcere adâncă.
