Alexandru Crişan este arhitect, fotograf, pictor şi lista poate continua. Când îl întrebi spune că este artist vizual. Fotografiile lui sunt preponderent conceptuale (cu note de ironie şi uneori, absurd) şi în ultimii doi ani sunt făcute aproape exclusiv pe film. Balconul lui Alexandru nu ţine plante sau uscătoare de rufe, ci cutii de filme care aşteaptă să fie folosite. Ne-am văzut într-o vineri, la o cafea şi am stat de vorbă despre el, fotografie, arhitectură, comunitatea de artişti pe care a înfiinţat-o şi despre atelierul foto pe care îl va coordona.
Câţi ani ai?
De câteva săptămâni, 40.
Ce meserie ai?
Arhitect.
Şi atunci ce cauţi să conduci un workshop de fotografie?
Păi cum să-ţi zic?
(Alex se gândeşte câteva secunde, apoi zâmbeşte)
Hai să mă apăr aşa: ”I am large. I contain multitudes.” Walt Whitman a scris-o pe asta. Aşa ne simţim cu toţii, mai ales când e multă gălăgie, mult zgomot de fond în jurul nostru. Şi promit că ăsta a fost unicul răspuns în citat din toată discuţia noastră!
Care este prima ta amintire cu aparatul de fotografiat?
Prin ’91, toamna...
Câţi ani aveai atunci?
(Moment de tăcere, Alex calculează, noi calculăm... până la urmă ajungem la un rezultat aproximativ)
Aveam vreo 12 ani când am primit un Zenit E. O rablă cu vizor şi un obiectiv ce mi se părea „huuuge” - habar n-am cum se zice asta în ruseşte! Rupea cam tot ce băgai în el, zgâria ca mâţa. Era ceva înfiorător... dar crezi că-mi păsa? Film de 35 mm, ceva banal pe atunci. Dar la cum mesteca ăsta filmele, la un moment dat, mi-am zis: tre’ să pot să-l repar, cu mâna mea, că altul, ştiam că n-am de unde! Şi ce mi-am zis - normal, la vârsta aia: ca pot orice, inclusiv să desfac şuruburile alea ruseşti şi să le pun la loc, acolo unde le doare piuliţa. Ei bine, după ce l-am disecat p-ăsta, şi l-am înşirat pe masă, şi l-am curăţat, m-am felicitat: „aşa, şi cum îl pui la loc acuma?”. Nu că l-aş fi curăţat cum trebuie – sigur l-am rupt mai rău decât era! Mi-a fost imposibil să îl pun înapoi, evident! Şi atunci m-am prins, cred că pentru prima oară, că mi-am făcut-o rău, cu mâna mea. Când au aflat ai mei de chestia asta, au zis: aaa, bravo! Apoi, moment gen „Deus ex machina”, dar nostim: venise mătuşa mea şi mi-a adus tot un Zenit E - negru de data asta. Ăsta zgâria la fel de rău, dar măcar nu rupea filmele. Ăla e aparatul care m-a spart şi m-a pus la loc. E nostalgie.
Şi când te-ai hotărât să-ţi faci publice fotografiile?
În 2011, tot toamna, când m-au luat la refec doi prieteni, în aceeaşi săptămână. Coincidenţă? Am zis că nu... Trăgeau de mine: hai odată cu pozele alea, pune şi tu ceva online! Ce tot stai aşa, la fereală?
Aveai Facebook în 2011?
Cred că atunci l-am deschis, m-am lăsat greu convins că am nevoie de aşa ceva. Mult mai târziu a venit Instagramul. Nu înţelegeam mai nimic; bine, nici acum nu mă prind cum e cu socializarea asta. Pui poză, dai like. Nu-s adeptul. Dar, până la urmă, cumva capitulezi, fiindcă vrei să ieşi cu imaginile undeva, iar asta e calea cea mai facilă. Nu şi cea mai satisfăcătoare. Uite, în 2012, era Anuala de Arhitectură. Noi participam deja din 2008 cu proiecte de arhitectură. Aşa că am zis să fac altceva, şi să înscriu nişte poze. Şi în anul ăla am şi luat premiul Anualei pentru fotografie de arhitectură; am rămas un pic şocat (râde). După 2012, când am văzut că îmi cresc like-urile pe Facebook, mi-am zis că nu e chiar atât de rău ce fac. Şi mi-am tot deschis conturi pe reţelele de socializare mai artsy, unde au început să apară fel de fel de review-uri, de conversaţii, de oameni care vor să discute, să îşi dea cu părerea, să comenteze, bla bla bla. În 2014, la 2-3 ani distanţă, am participat pentru prima oară la nişte concursuri internaţionale – am avut 8 poze câştigătoare din 10 înscrise. Şi am tot ţinut-o aşa până prin 2017, când m-am plictisit şi n-am mai participat la absolut nimic. La majoritatea concursurilor am luat premii cu fotografiile de arhitectură. Şi mi-am zis „dom’le, cred că totuşi fac ceva cum trebuie”. Şi m-am apucat de tot felul de proiecte. Şi uite aşa am ajuns eu la fotografie de arhitectură în timp ce mai şi predau la universitatea de arhitectură!
Deci dacă e să discutăm despre premii putem să discutăm până mâine că ai peste 100, să înţeleg.
Da. (râde)
Care e cel mai şmecher premiu?
Cel care m-a şocat. International Photography Awards 2015. L-am luat pentru o lucrare numită „Empty Spaces”. S-au înscris 18 000+, iar eu am luat locul 1 la arhitectură.
FOTOGRAFIA DE ARHITECTURĂ – „ÎNCERC SĂ SCOT ACEL DINCOLO DIN IMAGINEA BANALĂ”
Sunt genuri la fotografia de arhitectură?
Eu le împart în trei, doar în funcţie de cum faci poza şi nimic mai mult. E aia programată: eu trag nişte shot-uri normale şi mă gândesc, înainte să fac expunerea, la ce vreau să-mi iasă. Apoi e cea fortuită, făcută într-o viteză fantastică, atunci când, pur şi simplu, trec prin spaţiul respectiv, se declanşează ceva şi zic asta este, asta e ceea ce mă interesează. Şi mai e a treia categorie - lucrările care apar după. Adică fotografiezi, te uiţi la imagine şi spui las-o moartă, că iar ai tras o banală! Dar apoi, îţi sare în ochi altceva,dincolo. Şi atunci încerc să scot acel dincolo din imaginea banală.
Păi şi fine art-ul unde se încadrează în astea trei tipuri?
Fine art-ul îl găsesc cei care se uită. Eu nu mai consider ceva anume fine art. Nu mă dau în vânt după termenul ăsta. M-am plictisit de tipologii.
Păi mă uitam la astea din Igloo şi tu le zici foto de arhitectură, dar mie mi se par fine art. Nu înţeleg nimic din clădirea aia.
(n.r. Alexandru Crişan este unul din cei 12 fotografi de arhitectură selectaţi de revista Igloo pentru a apărea în dosarul numărului #182, în expoziţia FAR şi albumul de fotografie).
Eu vin, pur şi simplu, cu un concept. Şi te las să îţi imaginezi ce vrei tu. Asta ar fi ideea. Am tot fost întrebat cum am făcut eu pozele alea. Răspunsul e că eu aşa văd spaţiul. Nu folosesc photoshop. Majoritatea sunt făcute pe film. Din 2017 încoace, practic am înlocuit digitalul. Am lucrat foarte mult pe film, apoi a venit entuziasmul digitalului şi apoi am avut o reîntoarcere totală la film. Ţi-am povestit ieri cam ce înseamnă un shooting. Că dacă vorbim de 60 de role, costurile sunt fabuloase... scanări, developări, vezi că n-au ieşit, te enervezi. Acum m-au sunat de la Allkimik că sunt gata... mi-e frică să mă duc să le iau. (râde)
Cum te raportezi la spaţiu şi timp?
La timp nu mă raportez. Nici la spaţiu, de fapt. Acolo e vorba doar despre cum mă orientez şi cum mă aşez. Mai precis, când mă bagi într-un spaţiu - să zicem arhitectură modernă - tu vezi un geam şi un şpros, cel de lângă mine vede un perete de sticlă şi o uşă. Eu văd spaţiile foarte deformat. Şi asta face mult zgomot. Imaginile pe care tu le vezi în revista aia (n.r. Igloo) au fost gândite la faţa locului. Şi sunt luate cadrele în aşa fel încât să le pot pune exact în oglindă - în cazul celor care sunt în oglindă. Asta a fost o chestie care m-a distrat în urmă cu nişte ani. Acum, mi se pare tristă şi redundantă, dacă mă întrebi. Adică să pui nişte poze în oglindă nu e deloc wow. Însă, în cazul unora, rezultatul a fost ce căutam: o arhitectură care n-are timp şi spaţiu. Pentru că, de fapt, ea nu există. Ea e în imaginaţia mea, dă nişte fragmente preluate dintr-o arhitectură reală.
Zi-mi câteva clişee în fotografia de arhitectură.
Te pui pe colţul din dreapta, îţi iei un wide angle foarte scump sau un tele dacă se poate, faci o semiexpunere lungă ca să prinzi două maşini în faţă, photoshopezi după aia un om şi ai creat o imagine foarte frumoasă, color, digerabilă în masă.
Şi cum te fereşti de kitsch?
Trial and error. Apoi, curaj şi bun-simţ. Mi-e o frică cumplită să nu intru în kitsch şi tocmai de aia încerc, experimentez de fiecare dată. De multe ori, experimentele mele, din punctul meu de vedere, au rezultate calpe. Din fericire, pentru mine, restul lumii pare a crede altceva.
SHOOT – ATELIER DE FOTOGRAFIE DE ARHITECTURĂ
Cum ţi se pare traseul?
Mi se pare foarte interesant; foarte greu. Lor o să li se pară simplu. O plimbare prin Bucureşti, fotografiem nişte obiective, mergem mai departe. Dar pentru mine, care stau la o chestie, gândesc nişte cadre, mă plimb, plec, mă întorc după un an de zile, să treci prin toată experienţa asta e un fel de sinteză. Reţii nişte fragmente care ţie ţi-au plăcut. Chestia este cu recul, pentru că tu la un moment dat vei rămâne după în cap cu nişte chestii pe care nu le-ai surprins când trebuia. Cred că asta e mai important decât să stai, să studiezi o singură clădire şi să mergi mai departe.
Din ce ai văzut pe traseu, ce clădire ai vrea să fotografiezi cel mai mult?
Cred că niciuna. Cred că aş fotografia mai mult contextul în care e fotografiată. În cazul ăsta, contextul e mai important decât clădirea în sine, care e doar geometrie. Spre exemplu, clădirile alea lipite una de alta pe care le-am văzut pe un câmp în Cotroceni, sunt nişte poveşti total diferite şi dacă nu integrezi clădirea într-un context, eu zic că moare povestea. Şi atunci da, e o poză frumoasă cu o clădire de sticlă, dar nu ştim unde e, ce s-a întâmplat cu ea, care e discursul din jurul ei şi ce poveşti poate să genereze mai departe.
Adică să-i scoatem pe oameni în mijlocul străzii să fotografieze pe limbile alea de pământ?
Da. E un gest de onestitate să prinzi inclusiv atmosfera de street.
Chiar dacă eşti profesor la Arhitectură şi acum vei coordona şi un atelier de fotografie, ştiu că participi şi la workshopuri făcute de alţii. De ce?
Curiozitate. Totală. Curiozitate faţă de ce pot să fac eu într-un nou cadru dat, pe o tematică nouă.
OOZE – COMUNITATEA OUT OF THE BOX
Povesteşte-mi despre Ooze.
OOze e despre şi pentru artişti. Ooze este o platformă digitală care a pornit de la un manifest făcut de doi oameni. E o iniţiativă în care sunt adunaţi artişti cu un oarecare grad de notorietate printre cei ca noi. Are menirea să creeze un fel de comunitate care să fie out of the boxtotal. Deci o comunitate digitală care să nu respecte cutume, dar care să creadă în sistemul de valori din manifestul pus acolo, pe site. Şi am reuşit să strângem 24 de oameni talentaţi până în vârful unghiilor, din toate colţurile lumii - ăştia care sunt membrii care votează şi care sunt un fel de board.În momentul de faţă, ideea este să facem o platformă care să adune oameni şi să organizeze nişte concursuri de fotografie. Şi nu doar atât. Scopul principal al Ooze-ului e comercializarea. Asta înseamnă că el devine un fel de intermediar între artist şi galeriile de artă. Dublează într-un fel certificatul de autenticitate al artistului şi dă credibilitate în faţa galeriilor. Şi se asigură că artistul primeşte banii pe care îi merită. Mă rog, e platformă multiculturală. O platformă care conectează artişti. Mai ales tineri.
Deci nu sunteţi doar pe Facebook.
Nu, oozealliance.com, Instagram, Twitter, şi acum urmează platforma asta...
Şi tu ce treabă ai în Ooze?
Sunt unul dintre iniţiatorii acestui Ooze.
Şi cum ai iniţiat?
Toată povestea asta a ieşit de la o discuţie cu prietenul ăsta al meu din Olanda, Oleg Ferstein. I-am spus ce aş vrea să facem. Eu voiam să pornesc în România o platformă similară strict pe Europa de Est, în care să adun artiştii din regiune şi să treacă într-un fel sau altul printr-o acreditare. Dar mi-am dat seama că nu e bine să fac chestia asta în România şi că mult mai uşor se poate face în Olanda. Iar Oleg mi-a zis că el voia să facă o chestie care să se cheme într-un mod aşa mai ciudat şi hai să facem un fel de platformă. Şi am spus bun, ok, what were you thinking about, exactly? El mi-a zis: well, here is my plan. Eu i-am răspuns: well, here is mine! Cu workshopuri, cu strâns artişti. Am pus cap la cap şi am hotărât să lucrăm împreună. Aşa a ieşit povestea asta. Au apărut încă doi asociaţi, am fost patru. Acum am rămas iar doar noi doi. Dar nu ne dăm bătuţi aşa uşor.
Practic bateţi pasul pe loc un pic.
Da. (râde) Dar locul ăsta merită! Aşa porneşte orice proiect mai larg. Apoi...
Alexandru Crișan va coordona Atelierul de fotografie de arhitectură (17 noiembrie 2018) -> descriere & eveniment Facebook.
