În tocilăria meșterului Bolojan

În ultimii zece ani, majoritatea meșterilor independenți și-au închis atelierele. Vechile meserii, cândva indispensabile și nelipsite din peisajul urban (cizmării, croitorii, blănării, marochinării etc.), au devenit treptat neobservate și multe dintre ele au dispărut.

Pe Bulevardul Kogălniceanu din Sectorul 5 mai există și astăzi câteva ateliere, așezate aproape unele de celălalte. Ele par să se susțină reciproc în cauza lor comună pentru salvarea și repararea lucrurilor. Am făcut un popas la tocilăria domnului Alexandru Bolojan. Spațiul unde funcționează tocilăria este – atenție! – în proprietatea unui argentinian. Globalizarea.

Domule Bolojan, de când practicați această meserie?
De la 13 ani. Acum am 77. Am făcut ucenicie. Am fost trei ani ucenic; din `57 până în `60. Între timp, am avut un meșter care mi-a dat indicații prețioase și am putut să învăț această meserie. La început m-am deprins să lucrez cu un cuțit, cu foarfece, mai apoi cu o mașină de tocat carne și apoi cu alte obiecte din fier de uz casnic. 

De cât timp sunteți în această clădire de pe Bulevardul Kogălniceanu?
Aici sunt din 2007. Eu sunt angajatul cooperativei Prestarea, iar înainte de mine a fost aici un Plafar. Am lucrat 40 de ani pe Smârdan, în Centrul Vechi. De acolo am venit aici. Ca să nu renunțe la spațiu, cooperativa m-a mutat aici. Proprietarul și-a revendicat spațiul și acum plătim o chirie, dar nu foarte mare.

Sunt multe ateliere pe Kogălniceanu; unul lângă altul. Cum vă explicați? 
S-a întâmplat. Aici e închiriat. E proprietatea unui argentinian.

Ce clienți vă trec pragul atelierului?
Din vechea generație au ieșit la pensie și nu prea mai vin; le e greu (râde). Nu mai e o stradă circulată cum a fost odată. Până în anii 2000, unitațile în care s-a lucrat au fost foarte bine amplasate. Ele erau ale unor întreprinderi sau cooperative, dar au fost desfiintate pentru că proprietarii și-au revendicat spațiile.

Credeți că o să dispară cu timpul atelierele?
Sigur. Nu prea vin să învețe meserie. Nu mai e ce a fost. Nu avem urmași.

Ce obiecte ascuțiți frecvent?
Ați văzut bine, vin cu o foarfecă, cu un cuțit, mai sunt și meseriașii, frizerii, manichiuristele care aduc mai multe instrumente.

De când aveți aceste mașinării?
Sunt de prin ’70 – ’80, dar refăcute. S-au întreținut bine, li s-au schimbat axele, pietrele. Ele merg un an de zile sau doi, apoi începi să le pui una-alta, trebuiesc centrate, schimbate casetele, rulmenții. Ce să vă zic, e o meserie ca toate celalalte, dar nu mai e căutată.

Extinderea termenelor de garanție ar putea reînvia vechile meserii
În Franța, câteva asociații vor să revendice dreptul consumatorului de a extinde durata de garanție de la doi ani, la zece ani. Pare utopic, nu? Produsele ar fi astfel făcute mult mai bine, din materiale mai puțin îndoielnice și, nu în ultimul rând, ar fi consumate mult mai puține resurse. Lumea ar fi cu sigurață mai disciplinată și s-ar deprinde cu grija și prețuirea față de un obiect care nu poate fi schimbat ori de câte ori nu mai funcționează cum trebuie. Am repara mai mult, am cumpăra mai rar și cu folos. Dar, bineînțeles, acest lucru ar contraveni intereselor industriilor de bunuri. Dacă vorbim despre extinderea termenului de granție vorbim și despre reocuparea unui loc de seamă al meșterilor și reparatorilor. Însă astăzi o mare parte din  lucrurile de care ne folosim par să fie făcute dintr-o singură bucată (imposibil de deconstruit) și încercarea de a le mai repara devine o muncă aproape sisifică. Singurii reparatori rămân producătorii, însă pe o durată de numai doi ani. De ce ni se pare sufcient? De asemenea, există pe piață multe produse ieftine care nu au nici o garanție, darămite să satisfacă una pe zece ani. În principiu, acestea din urmă sunt cele care, aflate în procesul de fabricare, dăunează cel mai mult mediului înconjurător prin emisiile de gaze. Putem vorbi în aceste cazuri despre o degradare, mai mult sau mai puțin intenționată, a calității bunurilor de consum de pe piață. Dacă această lege a extinderii garanției produselor ar fi aplicată, industriile ar trebui să își constrângă furnizorii numeroși și geografic dispersați să procure componente de calitate. Un preț mic ascunde, în mod evident, o calitate submediocră a componentelor sau a condițiilor dezastruoase de lucru ale producătorilor.

Aceste nobile meserii vor apărea dacă garanțiile vor crește. De ce? Va fi generat acest simț al prețuirii oricărui obiect și reparatul acestora ne-ar intra în sânge. În București, ca un efect al lumii retro, meseriile de gen sunt ușor reînviate de o apreciere (venită din partea unui segment tânăr), a unor aspecte ale trecutului, însă acesta nu poate fi decât un „cântec de lebădă” în politica actuală a pieței de consum. Dar dacă acest lucru va da roade în Franța, poate că și „Micul Paris” va putea adopta politici asemănătoare...

La început m-am deprins să lucrez cu un cuțit, cu foarfece, mai apoi cu o mașină de tocat carne și apoi cu alte obiecte din fier de uz casnic. 
Alexandru Bolojan, meșter tocilar

Fotografii: Isabela Văduva

Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.