Biserica Colţea (Trei Ierarhi)

 

Spre deosebire de celelalte biserici monument din centrul istoric, biserica Colţea este foarte vizibilă, fiind situată pe una dintre cele mai aglomerate artere ale Bucureştiului (Bulevardul I.C. Bătianu), între Piaţa Universităţii şi kilometrul zero, în faţa Palatului Şuţu (astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti).

Interesant este că numele sub care este cunoscut acest complex nu este cel al ctitorului său, Spătarul Mihai Cantacuzino, ci acela al proprietarului care i-a vândut terenul, slugerul Colţea Doicescu.

Întreg ansamblul era prima ctitorie de acest fel, fiind realizat ca o replică a ,,Vasiliadelor” (instituții de asistență socială ), realizate în secolul al IV-lea de marele teolog și erudit Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei- Capadociei (astăzi Kayseri-Cappadochia din provincia turcească Anatolia)

 

Fiu al postelnicului Constantin Cantacuzino, Mihai Cantacuzino era fratele  marelui cărturar, stolnicul Constantin Cantacuzino și al domnitorului  Şerban Vodă Cantacuzino (1678-1688), toţi membri ai ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor care a dat împăraţi pe tronul Bizanţului şi domnitori în Moldova şi în Țara Românească. Era, de asemenea, unchi pe linie maternă al domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Mare stolnic și spătar la Curtea Ţării Româneşti, Mihai Cantacuzino a călătorit mult prin Europa, a făcut studii de arhitectură la Padova (în Italia de astăzi), fiind unul dintre primii exploratori români. După întoarcerea din pelerinajul făcut la Muntele Sinai împreună cu mama sa Elena și cu sora sa Stanca, el a zidit Mânăstirea Sinaia.

Mai târziu, împreună cu nepotul său, Constantin Brâncoveanu a ctitorit Schitul Titireciu (Vâlcea), Mânăstirea Adormirii Maicii Domnului din Râmnicu Sărat (1691-1697), dar şi bisericile Fundenii Doamnei şi ansamblul Colţea. El şi-a pus amprenta pe toate aceste ctitorii, fiind unul dintre cei mai umblaţi și cultivaţi boieri din acea vreme.

 

Ctitorul său a înzestrat mânăstirea cu moşii; ulterior, aceasta a primit în dar de la negustori prăvălii, case, pivnițe și vii. Cu timpul, averea mânăstirii a sporit prin ridicarea unui han, închirierea unor prăvălii şi valorificarea bolovanilor de sare pe care îi primea de la Ocna de la Slănic Prahova.

 

Biserica este zidită pe locul uneia din lemn, ridicată în anul 1641, de către slugerul Udrea Doicescu. Urme ale temeliei vechi se găsesc și astăzi lângă biserica actuală.

După moartea ctitorului său, biserica a trecut în proprietatea fratelui său, marele clucer Colţea Doicescu.

Spătarul Mihai Cantacuzino cumpără de la acesta terenul unde se afla lăcaşul de cult și ridică o biserică din zid, ajutat fiind de fiul clucerului Colţea, Radu Colţea.

Lăcaşul de cult a fost denumit la început Mânăstirea Trisfetitele, purtând hramul Sfinţilor Trei Ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta a fost ridicat de Mihai Cantacuzino între anii 1695 și 1698 pentru a avea o biserică mai aproape de moşia sa. De fapt, întreag ansamblul era compus din biserică, trei paraclise, şcoală, spital, câteva case și turnul clopotniţă cu ceas, cea mai înaltă clădire din Bucureşti la acea vreme.

 

Construcţiile şi acoperişul bisericii au fost refăcute parţial, fiind afectată de incendiul din anul 1739, dar şi de cutremurele din 1802, 1829 şi 1838. În anul 1841, biserica a fost reparată de antreprenorul și arhitectul vienez Conrad Schwink după planurile arhitectului Heinrich Feiser, care a adus multe schimbări faţă de aspectul iniţial.

În anul 1871 lăcaşul a fost repictat de Gheorghe Tăttărescu. Afectată de bombardamentele din anul 1944, biserica a fost consolidată în anul 1949, iar între 1950 şi 1955 a fost reconstruită turla de pe pronaos.

Între anii 1986 și 989, biserica a fost închisă de către autoritațile comuniste sub pretextul restaurării sale (fiind avariată în urma cutremurului din 1977) .

Procesul de restaurare a reînceput abia după anul 1989.

 

Din punct de vedere architectonic stilul brâncovenesc se îmbină cu cel bizantin, cu influenţe baroce și din Renaşterea târzie italiană. Biserica are un plan în treflă (trilobat) cu clopotniţă pe pronaos, turlă pe naos şi pridvor susţinut pe stâlpi.

Naosul este despărțit de pronaos de trei arcade centrale, sprijinite pe stâlpi de piatră. Pridvorul larg deschis are cinci arcade frontale şi câte două laterale. Coloanele pe care se sprijină arcadele sunt sculptate cu motive florale şi zoomorfe.

 

Biserica Colţea adăposteşte încă multe obiecte vechi, păstrate chiar din vremea ctitorului său: catapeteasma bogat sculptată, două coloane cu sculpturi care încadrează portalul din pridvor, jilţurile domneşti, stranele, icoana Sfinţilor Trei Ierarhi, precum și icoana Sfinţilor Doctori fără de Arginţi Cozma și Damian, atribuite pictorului Pârvu Mutu (zugrav și pictor de icoane, reprezentant de seamă al stilului brâncovenesc; 1657-1735). O altă icoană de valoare, ferecată în argint, pictată în secolul al XVII-lea de exponenți ai şcolii ruse este cea a Cuvioasei Parascheva. Fresca originală a pictorului Pârvu Mutu se mai păstrează la baza turlei de pe naos și în pridvor. În pronaos, în partea de vest a acestuia, se află tabloul votiv al ctitorilor, spătarul Mihai Cantacuzino şi soţia sa, Maria.

 

Construit între anii 1709 şi 1714, Turnul Colțea era situat la intrarea în mânăstire, aproximativ în mijlocul bulevardului I.C. Brătianu de astăzi, în faţa Palatului Şuţu (Muzeul Municipiului Bucureşti). A fost conceput ca parte din ansamblul Mânăstirii Colţea, servind iniţial drept clopotniţă, având un aspect cu totul deosebit faţă de clopotniţele obişnuite ale bisericilor din acea perioadă. Ulterior, acesta şi-a dovedit utilitatea ca foişor de foc pentru supravegherea oraşului şi semnalarea incendiilor care ameninţau oraşul. Totodată, acesta devine punct de atracție pentru curioșii care voiau să privească orașul de sus. Desigur, el a devenit și punct de atracție pentru cei care voiau să vadă orașul de sus.

Turnul a fost construit de soldații regelui suedez Carol al XII-lea care rătăceau prin Bucureşti, ca urmare a înfrângerii în bătălia de la Poltava de către ţarul Petru cel Mare în anul 1709 (în urma căreia Rusia câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice). Turnul era înzestrat cu un ceasornic care se vedea de la distanță și un clopot care cântărea 1.700 de kilograme și fusese adus de la Viena.

Devenind un fel de emblemă a orașului, în anul 1782, domnitorul Nicolae Caragea a pus efigia acestuia pe pecetea domnească.
Dărâmat pe jumătate în urma cutremurului din 1802, Turnul Colţea a fost refăcut în 1843, dar în 1888 a fost demolat din cauză că era deja foarte şubred şi exista riscul prăbuşirii. Totodată, prin amplasarea sa în faţa Mânăstirii Colţea, împiedica lărgirea bulevardului care făcea legătura între nordul şi sudul Bucureştiului.

 

Spătarul Mihai Cantacuzino, care a călătorit mult prin Europa, a conceput spitalul după modelul vechiului spital veneţian "Santo Lazzaro e Medicanti". Personalul aşezământului era format din medic, chirurg, bărbier, farmacist, îngrijitori și argaţi.

Bolnavii care mureau în spital erau înmormântați pe cheltuiala mânăstirii indiferent de religia lor.

 

Cutremurul din anul 1802 a distrus spitalul astfel că în anul 1836 acesta a fost demolat şi refăcut în anul 1842. În această perioadă s-a înfiinţat ,,Şcoala de mică chirurgie” sub îndrumarea doctorului Nicolae Kretzulescu (descendent al lui Constantin Brâncoveanu), fiind prima școală de învățământ medical din țările române, care a funcționat în Spitalul Colţea până în anul 1852 şi care a devenit ulterior Facultatea de Medicină din Bucureşti.

În anul 1849 spitalului i s-a mai adăugat un etaj, iar între anii 1867 și 1888, spitalul a fost din nou reconstruit, sub îndrumarea arhitectului olandez Joseph Schiffler.

Drept recunoştinţă pentru lucrarea culturală şi filantropică a marelui spătar Mihai Cantacuzino, în anul 1869 a fost dezvelită statuia acestuia, care a fost amplasată în curtea Spitalului Colţea şi a fost realizat din marmură de Carrara de sculptorul Karl Storck.
 

Ca toate monumentele de artă brâncovenească, biserica Colţei este un exemplu de armonie a proporţiilor care îmbină stilul local cu cel oriental, cu influenţe baroce și din Renaşterea târzie italiană.