„Poftim la masă, că ne e foame de trecut!”

Târziu, pe la trei noaptea, mergem pe Polonă cu frica-n sân că o să fim ultimii vizitatori ai sufrageriei comuniste din Acuarela, dar cu speranța că poate totuși bem o cafea la celebrul lor bistro. Ajungem la numărul 40 și intrăm victorioși pe poarta deschisă. Mai aruncăm un ochi la rulota și la furgoneta din curtea din față, ne ferim tacticos de statuia de metal ce străjuiește ușa și intrăm înăuntru, direct în sufragerie. Acolo, ca să vezi, surpriză! Bistroul era închis, dar sufrageria încă mai atrăgea curioși sau melancolici.
 

Ne-a întampinat un ospătar cu părul vâlvoi care, în lipsa curatorilor Andrei Argaetic și Alexu Toader, imediat s-a oferit să ne povestească despre expoziție, despre tot conceptul ei și despre Noaptea Albă a Galeriilor în localul la care lucrează. Sperăm ca prin entuziasmul, implicarea și devotamentul ospătarului, acesta să fie apreciat la adevărata lui valoare!
 

Am aflat cum că instalația sufrageriei dintr-o „duminică întâmplătoare din Epoca de Aur” are menirea de a evoca amintiri, trăiri și senzații demult uitate sau reprimate de pe vremea lui Ceașcă. În mod neașteptat, publicul țintă a fost între 20 și 35 de ani, ceea ce presupune că expoziția căuta să aducă la suprafață o gamă încețoșată de emoții legate de perioada respectivă. Drept urmare, și noi, la fel ca și ceilalți curioși, am gândit cel puțin de trei ori, la vederea diverselor obiecte expuse, că ele ne sunt familiare și am experimentat amintiri ale senzațiilor din copilărie. Ospătarul ne-a spus că toată noaptea, în special după ora 24.00 când a fost cel mai mare flux de oameni, a auzit numai reacții de genul „Bă, de-asta am avut și eu!”. Putem considera că sufrageria și-a atins țelul.
 

Între timp, au mai intrat niște tineri în incinta care se pregatea de închidere (totuși, prematur că nu era încă ora 4), dar aceștia s-au uitat în tăcere la exponate, au trecut prin dreapta din încăperea în care se afla sufrageria în veranda adiacentă, au făcut o poză și au plecat la fel de tăcuți cum au venit. Din spusele și reacția ospătarului prietenos am înțeles că au fost destul de puțini oameni care au mers la galeria Imbold strict pentru expoziție – majoritatea, fie clienți fideli, prieteni ai clienților fideli sau alte personaje familiarizate cu Acuarela, au venit pentru atmosfera cu care s-au obișnuit și poate, în acea noapte, cu un plus de curiozitate. 
 

Sufrageria avea o masă din lemn masiv, neagră, înconjurată de scaune din aceeași colecție (unul, bineînțeles, era pus deoparte, lângă perete), o bibliotecă cu cinci rafturi ticsite cu cărți printre care mai era strecurat câte un bibelou din porțelan alb în formă de cal, câine sau copil (uimitor, nu au găsit clasicul pește de sticlă!), o comodă pe care era așezat un televizor cu butoane și carcasă de lemn maro decorat cu nelipsitul milieu ce atârna peste ecran, iar, nu în ultimul rând, două radiouri vechi pe care încercai să le potrivești pe frecvența bună cu acuratețea unui spărgător de seifuri. Elementele de pe masă mi-au trezit amintiri de la vizitele în casa bunicilor unde mereu exista o fructieră cu care îmi doream foarte mult să mă joc, dar nu aveam voie că era prea grea și puteam să o scap pe jos. Atunci, mă reorientam spre paharele de țuică pe care voiam să le folosesc ca pahare de șampanie, dar acelea erau prea fragile pentru mâinile rigide ale păpușilor.   
 

Cei care au ajuns în sufragerie și s-au simțit destul de departe de mesajul transmis nu au scăpat – afară, în spate, în stânga terasei, a fost amenajat un colț de bucătărie de pe vremea comunismului. Acolo nu aveai cum să nu îți amintești de mobilierul vopsit în alb, dar îmbâcsit și devenit gri, de care ți se lipeau degetele când deschideai un sertar. În acel loc, Patricia, fotograful, s-a pierdut! A studiat fiecare părticică din decor, ridica din sprâncene când observa câte un detaliu evocator, cum ar fi sticla de lapte de pe masă folosită pe post de vază pentru mult iubitul ei liliac alb sau uniforma de la școală atârnată pe sârmă la uscat. Ce să mai spunem, ca la bunica acasă – melancolie pură!