Exercițiu de redescoperire la pas a Bucureștiului

 

 

Printre traseele culturale bine documentate și prezentate cu pasiune de echipa ARCEN au fost: „La pas prin Bucureștii Noi” (acest tur se va repeta pe 20 și 21 iunie 2015), „Povestea Mahalalei Mătăsari”, „Cu bastonul prin București”, „Povești din Bucureștii de demult”, „Călătorie în timp și spațiu prin Mahalaua Icoanei”, „Prin Bucureștii lui Mircea Eliade”. De asemenea, ei au organizat și alte acțiuni menite să sensibilizeze opinia publică și autoritățile în vederea salvării și conservarii monumentelor istorice din București și păstrarii importanței acestora în conștiința colectivă a bucureștenilor.

 

Traseul pietonal de vineri, 19 iunie 2015, a avut ca punct de întâlnire Hanul Gabroveni la fel ca pentru toate viitoarele trasee ce se vor desfășura în fiecare vineri de la ora 19.00 până pe data de 10 iulie 2015. Denumirea de Bucuresci a orașului o găsim încă pe diverse guri de canal din secolele XIX care au supraviețuit prin București.
 

Cu zece minute înainte de startul plimbării, curtea interioară a Hanului Gabroveni se dovedea a fi neîncăpătoare pentru cele în jur de 100 de persoane adunate. După ce am primit pliante cu informații despre acțiunile în desfășurare și scopul acestora, cei doi pasionați ghizi, Edmond Niculuşcă (președinte ARCEN) şi Alberto Groşescu, purtând pălării de la începutul secolului al XX,-lea ne-au prezentat traseul și au făcut un istoric al Lipscanilor, al hanurilor (de rang I, construite de domnitori cu biserica în centru, de rang II, construite de boieri sau negustori, și de rang III, mărginașe, cârciumi la marginea orașului), începând cu secolul al XVIII-lea și până în vremea lui Carol I.
 

Pe tot traseul, fiecare descriere și istoric al locului au fost urmate de povești care evocau secvențe din atmosfera timpurilor medievale sau mai recente, admirabil interpretate de cei doi ghizi. Acestea erau preluate din scrierile lui Mircea Damian (n.r.-scriitor și publicist, autor de reportaje umoristice, sarcastice, care a publicat monografii ale Bucureștilor în perioada interbelică; lucrează în câteva redacții, întemeiază el însuși și conduce revista „Vitrina literară", între 1929 și 1934. Își consolidează o reputație de bun polemist în „Ilustrațiunea română" și „Realitatea ilustrată").

 

Uliță a contrastelor, zona Lipscani a luat ființă în secolul al XVII-lea și se întindea de la Biserica Sfântul Gheorghe până la Podul Mogoșoaiei.

Am aflat că denumirea sa vine de la orașul nemțesc Leipzig (de unde, în urma unei călătorii de trei-patru luni, erau aduse mărfurile, inițial de către sași).

 

În secolul al XVIII-lea, negustorii erau împărțiți în drumeți (cei care poposeau o noapte la han) și așezați (cei care dețineau dughene cu ferestre mari). Aceștia au avut un rol important în „schimbarea șalvarilor turcești cu hainele nemțești”.

 

Pe la 1870 însuși Carol I a poposit pe această uliță care putea fi caracterizată prin cuvintele: balamuc, agitație, hărmălaie, muște, cocoane etc. Despre acestea din urmă mi s-a părut amuzant să aflu din istorisirile ghizilor despre categoria cocoanelor platonice (care nu cumpărau nimic), care erau mai bine informate decât vânzătorii și, spre exasperarea acestora, răscoleau marfa pe care „ar alege-o dacă ar avea bani”.

 

Hanul Gabroveni se află pe locul vechiului han construit de un celebru negustor, Tudor Hagi Tudorache, han care a ars în marele incendiu de la 1847 (apelativul Hagi vine de la hagiu - om sfințit, adică cel care a făcut un pelerinaj la locurile sfinte).

Acesta era un negustor analfabet, dar cu fler la negoț care și-a angajat un om priceput în „buchisiri nemțești”, pe nepotul său Costache Tudorache, pe l-a trimis la Viena (ulterior nepotul său devine și cetățean de onoare al Bucureștiului).

Hagi Tudorache a făcut avere din vânzarea cu toptanul (en-gros) și aflăm „că Vodă l-a făcut boier de neam”.

Hanul Gabroveni a fost confundat cu un altul din apropiere, construit de Costache Tudorache.

  

După moartea lui Hagi Tudorache, în anul 1848, Hanul Gabroveni devine pasaj comercial, este preluat apoi de niște negustori evrei, apoi are funcțiunea de bancă, iar după anul 1848, a fost cămin studențesc.

Legat de această ultimă funcțiune, circula legenda fantomei unei mirese care bântuia holurile imobilului. Se spune că înainte de Primul Război Mondial, o prostituată s-a iubit cu un negustor care, după ce i-a promis că o va lua de nevastă, acesta a părăsit-o. Tânăra s-a îmbrăcat în rochie de mireasă și s-a aruncat de pe acoperișul hanului.

 

După istoria și poveștile despre târgul dinăuntru ne îndreptăm prin pasajul latin spre biserica Sfântul Gheorghe Nou (resfințită în anul 2014 cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi, ocazie cu care s-a reconfirmat prin diverse analize, ceea ce Mina Minovici confirmase în anul 1932, anume că în biserică se află rămășițele domnitorului aduse în taină de văduva domnitorului). Între timp, nu știu cum grupul a devenit mai numeros (circa 200 de persoane), iar urmărirea celor doi ghizi a fost mai anevoioasă, toți dorind să fie cât mai aproape de aceștia pentru a asculta explicațiile și poveștile.
 

Poate cea mai valoroasă zonă a Bucureștilor este cea din spatele Pieței Sfântul Gheorghe, care între secolele XVII-XIX era centrul vieții comerciale, unde se depozitau cele mai scumpe mărfuri.
 

Primele mahalale, Mahalaua Sfântul Gheorghe (a doua ca populație din București - 209 case) și Mahalaua Colței aveau cea mai diversă colectivitate meșteșugărească (fierari, bumbăcari, pânzari, plăpumari, rogojinari, sticlari, zugravi, cofetari, bancheri, profesori, avocați etc).

Am ascultat istoriile despre primul tramvai cu cai care făcuse vâlvă în epocă (gospodinele lăsau ciorba pe foc și alergau să vadă cum merge acel vehicul pe linii de fier). A urmat apoi, în anul 1893, primul tramvai electric care lega Dealul Cotroceni cu Oborul.

Locuitorii imobilelor din jur priveau nedumeriți de la balcon încercând să deslușească ce se petrece.

 

Am pornit apoi pe strada Pătrașcu Vodă, am continuat pe Cavafii Vechi unde ne-am oprit pentru alte povestiri. Pe strada Răzvan ne-am oprit în dreptul bisericii Răzvan (monument istoric) unde, din nou, cei doi ghizi au făcut istoria locului apoi au redat atmosfera vremii prin diverse relatări din epocă.
 

Actuala stradă Răzvan se numea „ulița unde se frânge fierul”, după breasla fierarilor.

Am poposit apoi pe străzile Constantin Robescu și Radu Calomfirescu, în lătratul câinilor. De la balcoane sau din curți locuitorii priveau nedumeriți, o doamnă dintr-un balcon chiar și-a făcut cruce. Am fost perturbați de mașinile (toate bolizi de lux, semn că cele câteva case restaurate au locatari cu dare de mână) care se strecurau cu dificultate printre noi.
 

În perioada interbelică aici era un cartier unde locuiau boierii și parveniții, în case cu perdelele trase, iar liniștea pe străzi era atât de mare că „puteai să auzi cheia de la casa de bani”. Aflăm din redarea scrierilor lui Mircea Damian că la sărbătoarea de Sf. Gheorghe și Sf. Dimitrie toată lumea se muta: chiriașii schimbau proprietarii, proprietarii bogați schimbau locuința, se reînnoiau înțelegerile dintre slugi și stâpâni. Alte relatări redau aspecte de la bursa muncitorilor, care se afla în fața Spitalului Brâncovenesc (se afla în zona Unirii și a fost demolat de Ceaușescu).

 

Pe strada Radu Calomfirescu (n.r.-căpitan în oastea lui Mihai Viteazul) am aflat povestea casei cu geamuri bombate, în care a locuit Nicolae Paulescu (inventatorul insulinei, în anul 1921).

Casa este în paragină și nu are nici măcar plăcuță de monument istoric.

Se mai păstrează încă pe alocuri geamurile bombate originale aduse de la Viena, care nu permiteau să se distingă din stradă ceea ce era în interior. De asemenea, materialul din care s-au făcut porțile a fost adus tot de la Viena. Casa a fost frecventată de numeroase personalități ale vremii.

Am poposit și în zona străzii Stelea Spătarul și am aflat despre pârâul Bucureștioara, utilizat pe post de canal de scurgere pentru resturile menajere. Pârâul devenise atât de poluat și insalubru încât oamenii îl denumeau „căcata”. În anul 1873 pârâul dispare definitiv, odată cu secarea lacului Icoanei.

 

Am admirat toate casele acestor străzi, foarte puține renovate. Unele străzi sunt înguste, iar pe măsură ce ne-am îndreptat către zona unde se află clădirea Casei Breslelor, apar clădirile bloc house (a nu se confunda cu blocurile de azi), care au apartamente mari și confortabile, uși la intrare elegante, arhitectură rafinată. Din păcate, și acestea, deși locuite, se află în stare de degradare.
 

Aflăm că trotuarele au fost importate în București de la Paris în vremea lui Pache Protopopescu, considerat unul dintre cei mai buni primari ai Bucureștiului (primar între anii 1888 și 1891, fiind cel care a modernizat orașul: a pavat străzi, a introdus iluminatul electric, a deschis noi linii de tramvai, a reorganizat lucrul primăriei etc.).
 

Ne oprim apoi la Casa Breslelor (printre puținele clădiri din București în stil neogotic). Din când în când cei doi ghizi aveau un dialog interactiv cu publicul care semăna cu relația profesor- elev: „Mai știe cineva o clădire în stil neogotic din București? Da, se răspundea din public, clădirea Casei Universitarilor din str. Dionisie Lupu”.
 

Mai mult de jumătate dintre cei prezenți mai participaseră la acțiunile ARCEN și erau familiarizați cu activitățile lor. Majoritatea erau tineri, dar am văzut și câteva persoane trecute de cincizeci de ani. Trebuie menționat că echipa ARCEN este ajutată și de către voluntari, prezenți și ei la aceste acțiuni.
 

În zona Sfânta Vineri am admirat în trecere Templul Coral (sinagogă a comunității evreilor din București, fiind cel mai mare lăcaș de cult mozaic din oraș).
 

Am făcut o nouă oprire la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi din spatele magazinului Cocor, am descoperit două felinare de pe vremea iluminatului cu gaz; s-a ținut discursul final unde s-a exprimat speranța că toate clădirile din zonă vor fi restaurate așa cum este clădirea fostului magazin Vulturul de mare aflat în umbra magazinului Cocor.
 

La final, charismaticii ghizi ne-au invitat la evenimentul intitulat „Se deschid cerurile de Sânziene” ce va avea loc pe data de 23 iunie 2015, orele 19.30 - 21.30, în grădina interioară de la Școala Centrală, strada Icoanei nr. 3-5, din București (se vor lectura pasaje deosebite, culese din romanul lui Mircea Eliade, „Noaptea de Sânziene"; lectura va fi acompaniată de muzica cvartetului Bella Musica de la Opera Română, care va interpreta mai multe fragmente din lucrări muzicale clasice și preclasice, ce ne vor purta către atmosfera grădinilor de vară de altădată).

 

Vreme de aproape trei ore am descoperit, explorat, am ascultat istorii și povești despre aceste străzi cu case superbe, înconjurate de liniște și verdeață, multe locuite de-a lungul timpului de diverse personalități.
 

Pe alocuri am avut senzația că nu sunt în București; n-ai fi spus că la doi pași se află agitatul bulevard Brătianu. Recunosc că nu cunoșteam toate comorile care se ascund pe aceste străzi și intenționez să le mai iau cândva la pas.
 

Sunt sigură că pentru majoritatea locuitorilor aceasta este o bucățică din Bucureștiul nevăzut și neștiut.

De felul meu sunt mai sceptică și chiar dacă Bucureștiul nu va câștiga titlul de capitală europeană în anul 2021 ar fi o mare realizare dacă s-ar demara restaurarea a cât mai multor case vechi, cât încă nu e prea târziu.

Speranța celor de la ARCEN este și aceea că tot mai multe artere vor fi revigorate și redate circuitului pietonal (așa cum s-a reușit cu o parte din Calea Victoriei).