Conferință corporală

Sesiune practică și informativă despre percepția mișcării corpului la WASP
 

Dacă nu mergi cu o mașină până la studiourile WASP de pe strada Ion Minulescu 67-93, riști să ajungi acolo foarte încordat, fizic și psihic. E o stradă lungă și, deși lăturalnică, foarte circulată ce te obligă să te coordonezi foarte bine – să te ferești de mașinile care circulă cu viteză în timp ce le ocolești pe cele care ocupă trotuarele.
 

Am ajuns cu bine în dreptul fabricii Flaros în incinta căreia se găsește sediul WASP, ne uităm spre ușa albă de termopan din spatele curții, ne-am luat inima-n dinți și am traversat parcarea împânzită de câini. Erau pașnici, totuși. Poate pentru că, fiind Noptea Albă a Galeriilor, s-au perindat mulți oameni prin fața lor. Urcăm la etajul doi al corpului E (ce face parte dintr-un ansamblu extins de clădiri) unde ne întâmpină un bărbat de vârsta a doua îmbrăcat într-un costum turcesc folcloric galben. Ne-am gândit că poate fi turcesc după fesul cilindric și brodat, deși restul ținutei părea doar hippie. Așezat pe trepte, sprijinindu-și cu mâinile bărbia, ne-a spus că „a început deja”. Noi ne-am uitat cu nedumerire și am insistat că vrem să intrăm măcar să vedem spațiul. Atunci, el se ridică, își duce conspirativ degetul la gură și ne face semn să îl urmăm în liniște.
 

„Turcul” ne deschide o ușă după care se schimbă complet decorul murdar și uzat al fabricii. Intrăm direct într-un hol lung cu pereți albi, goi, din care se făcea trecerea spre încăperi de-o parte și de alta a acestuia. Suntem îndrumați către ușa neagră din capătul holului. Intrăm în liniște într-o sală mare, întunecată, cu pereți negri – era sala numită Black Box. Pe peretele din față era un ecran mare de proiecții pe care rula un slide-show de prezentare, iar în partea opusă era o tribună de lemn cu cinci-șase rânduri de scaune. Urcăm la ultimul rând de scaune și ciulim urechile la discursul coregrafei italiene Valentina de Piante Niculae. Aceasta, într-o română puțin stâlcită, tocmai se pregătea să își încheie prezentarea despre soma (celulele somatice, aici în contextul corp-minte) și să dea cuvântul invitatului special, doctorul Radu Dop.
 

Tribuna era aproape plină. Erau aproape 40 de persoane, majoritatea femei, dar erau și câțiva bărbați – în jur de șapte. Doctorul Radu Dop, îmbrăcat cu un sacou bej și pantaloni de stofă negri, își începe discursul axat pe neuroștiință cu afirmații ce stârnesc râsul discret al oamenilor din public: „Ne naștem fără manual de utilizare” sau „stilul nostru de a educa este dresaj, nu educație”. Pe măsură ce intră în profunzimea temei din acea seară, doctorul aduce în discuție subiecte mai solicitante, cum ar fi dezvoltarea creierului uman, dar, având o prezentare foarte bine pusă la punct, imediat ce publicul începe să își piardă puterea de concentrare, acesta spune „noi nu știm să ne relaxăm” și introduce un slide cu imaginea unui câine ce doarme într-o poziție foarte neobișnuită. Am prins ideea, un discurs interesant presărat cu glumițe.
 

Având o singură noapte la dispoziție pentru mai multe obiective, ne retragem în liniște ca să putem vedea și instalațiile din celelalte încăperi de la WASP. Ieșim din nou în holul alb și gol și intrăm în prima încăpere din stânga unde se afla instalația Amauros. Acolo erau două bănci amplasate în jumătatea din spate a camerei, iar pe fundal se auzea vocea franțuzoaicei Séverine Skierski care descria dansul unei balerine regizat de Nicole Seiler. Pe peretele din fața băncilor era proiectată traducerea în engleză a descrierii audio. După ce se termină dansul audio, auzim mișcare pe hol. O găsim pe domnișoara coregraf Andreea care ne explică cu entuziasm că instalația pe care tocmai o vizitasem este un experiment pentru nevăzători și că ne recomandă să vedem și instalația video Eskaziser din sala White Box. Aflăm de la ea că cei veniți la conferință sunt în mare parte oameni familiarizați cu locul, „WASP-eri”, înscriși la cursuri de dans contemporan și că au chiar și legitimație.
 

Mergem în White Box unde erau instalate patru ecrane mari de proiecție pe fiecare perete, iar în mijlocul lor erau puse cinci fotolii roșii și negre tip pară și șapte perne dreptunghiulare. Ne-am așezat și pe primul ecran a apărut un video cu o parte din corpul uman care trepida. Nu am reușit să identificăm ce parte a corpului era pentru că pe ecranul următor a apărut un buric ce tremura frenetic. Pe rând, s-au activat toate cele patru ecrane ce arătau proiecții video de același gen. Între timp au mai intrat câțiva vizitatori întârziați care s-au uitat rapid la proiecții, au chicotit și au ieșit în grabă din sală.
 

Seara la WASP s-a încheiat cu Andreea apărând agitată și spunându-ne să mergem repede în Black Box că se întâmplă ceva extraordinar. Am urmat-o cu pași grăbiți și când am intrat în sala liniștită pe care o părăsiserăm mai devreme, ne-a izbit o priveliște aproape tulburătoare. Toți oamenii din public dansau în mijlocul încăperii mișcându-și mâinile necontrolat, dar lin, în toate direcțiile, în timp ce își lăsau trunchiurile înspre podea în fandări ușoare. Era dans conteporan. Valentina dansa printre ei, sărind dintr-un colț în altul al sălii, explicându-le ce să facă. Amatorii de dans erau implicați și deschiși la sugestiile Valentinei, iar puținii timizi care au rămas în tribună făceau poze și se uitau fascinați la dansul mulțimii.