„Boreal Halo” la Muzeul Național de Artă Contemporană

 

Muzeul Național de Artă Contemporană este situat în Palatul Parlamentului, aripa E4. Se intră prin Calea 13 Septembrie, poarta B3. La intrarea în muzeu era o coadă de aproximativ 50 de metri. Cei mai mulți vizitatori erau tineri cu vârste cuprinse între 13 și 35 de ani. Proiectul „URBOTECA” se desfășura chiar aici, voluntarii discutând cu cei prezenți despre problemele  Bucureștiului. La sfârșit se completa un chestionar cu aproximativ 20 de întrebări despre ce ar dori fiecare să schimbe în zona în care locuiește și ce părere au despre spațiile verzi, spațiile culturale, parcările, despre deciziile luate de primării sau despre cum funcționează spitalele și școlile. În partea dreaptă a intrării se afla un ecran  de aproximativ cinci metri înălțime și cinci metri lățime, pe care cinci minute a fost proiectat doar ecranul principal al unui calculator, după care a fost proiectat un film despre construcția Palatului Parlamentului.
 

După aproximativ 30 de minute de așteptare îi venea rândul fiecăruia să intre în muzeu. La intrare era un punct de control pentru detectarea metalelor sau obiectelor interzise, iar vizitatorii erau nevoiți să își dea jos haina, cureaua și să își lase gențile împreună cu toate obiectele pe care le aveau în buzunare. După punctul de control le luau înapoi și intrau în muzeu, dar nu înainte de a primi câte un pliant cu numele și locația fiecărui muzeu deschis în noaptea aceea.
 

În prima sală era expusă piesa centrală a acestei seri: „Boreal Halo”, o sculptură kinetică, produsă în 2013, care mai fusese expusă la Paris și  Lyon. Această piesă reprezenta un balon imens în formă de inel, în totalitate alb, susținut din tavan, care se învârtea. Sala era foarte înaltă, în totalitate albă, cu excepția tavanului pe care scria „Cer variabil” cu vopsea neagră, tip grafitti. Din această sală se urca pe niște scări înguste către etajul unu, unde pe pereți se regăseau diverse mesaje, nume sau desene, scrise cu marker roșu sau negru.

 

Primul lucru pe care îl observai la intrarea în această sală era o proiecție de film („Agamemnon”, Ovidiu Simionescu) pe care nimeni nu avea curiozitatea să o urmărească în acel moment. În partea dreaptă, se mai desfășura o proiecție intitulată „Restitutio in integrum”, care prezenta cadre cu un „om-diavol”. La acest etaj se puteau admira opere ca: „Arizona Dreams” – Cosmin Paulescu (aceasta, de altfel, era una dintre operele căreia persoanele prezente îi acordau cea mai mare atenție); „Nefârtații I” și „Nefârtații II” – Marcel Bunea; „Animalul” – Ștefan Câlția; „Compoziție I” – Florin Ciubotaru. Aici se mai puteau vedea și sculpuri ca „Ascensiune” – Adrian Pârvu și „Sportiv” – George Apostu. Mai existau și zeci de sculpturi foarte mici din lemn care înfățișau diverse forme abstracte.
 

Oamenii se amuzau și făceau diverse comentarii referitoare la obiectele cărora nu reușeau să le înțeleagă sensul. Cu toate acestea, erau mulți vizitatori și cu toții făceau poze și încercau să înțeleagă viziunea artistului. Într-o altă sală, se aflau expuse foarte multe picturi, iar în mijloc erau câteva sculpturi. Aici erau expuse opere ca „Striped” – Petru Lucaci; „Șarja înaintării” – Dorian Szasz; „Comunication Breakdown – diptic” – Simona Vilău; „A – 202” – Valeriu Mladin; „Echer papal” – Gili Mocanu. Tot în această sală am avut surpriza să vedem și un televizor mic, cu tub, așezat pe jos, pe care se difuzau imagini aproape terifiante cu un bărbat care își întindea sânge pe față cu mâinile. Una dintre lucrările care îți punea mintea la contribuție era o vitrină cu zeci de bucăți de pânză cu pete de cerneală de diverse forme.
 

În general, în această sală, oamenii afirmau că încearcă să înțeleagă mesajul, dar uneori nu reușesc să-și dea seama. Un bărbat, venit aici cu logodnica sa, cunoscător de artă, a afirmat despre o operă că este singura a artistului respectiv pe care nu o înțelege. Sala aceasta avea și un etaj de la care se putea vedea toată încăperea de jos. În mare parte, aici erau poze alb-negru. Mulți oameni nici nu au mai urcat când au văzut că este vorba doar despre poze, dar de fapt nu erau doar poze acolo. Imaginile alb-negru reprezentau peisaje, poduri, trenuri și orașe din România. Oamenii de aici afirmau că „este și ăsta un mod de a privi lucrurile”, pentru că nu s-ar fi gândit niciodată să fotografieze acel loc și să-l pună într-o astfel de lumină și, bineînțeles, existau exclamații ca „wow ce mișto e!”, „cât de frumos!” sau „ce peisaj!”.
 

Pe peretele din dreapta erau expuse poze cu oameni, ca: „din seria Fashion Gunz” – Cosmin Moldovan; „O iarnă” – Roman Tolici; „Din seria Untitled” – Alexandra Croitoru (acestea erau două poze: una cu membrii trupei Paraziții și una cu Adrian Năstase. Două fete se chinuiau să își aducă aminte cum se numește trupa din care face parte „ăsta care e în juriu la X-Factor”). Tot pe acest etaj era și o expoziție cu sculpturi din bronz (oamenii afirmau despre artistul Ion Lucian Murnu că „are un stil foarte diferit de tot ce au văzut până acum”), un rinocer mare (operă intitulată „Prezențe” – Cristian Răduță) și un televizor mic, cu tub, ce arăta imagini cu o femeie care avea vopsea albă sau var pe față. Într-o încăpere mai retrasă se proiecta un film cu doi bărbați dezbrăcați care se băteau, iar la vederea acestei proiecții, un grup de adolescenți a alergat spre scaune pentru a viziona acest „film cu scene pornografice”.

 

În drum spre etajul doi, pe fiecare perete în parte era scris cu cretă „Uniți, salvăm Roșia Montană”. Pe pereți erau fotografii care ilustrau oameni în diverse ipostaze: dansând, râzând sau luptându-se. Mai exista aici un volan marca BMW, un sistem audio, mai multe geamantane și două scaune de mașină.
 

Tot aici, din tavan atârna o pereche de căști din care se auzea sunetul unui filmuleț proiectat pe peretele din față. Filmulețul înfățișa două fetițe care stăteau în fața unui râu și ascultau sunetul apei curgătoare. În mijlocul încăperii era o construcție octagonală, cu placaje din lemn, în jurul cărora era câte un vizor pe care se puteau vedea operele amplasate în interior. În fața căștilor erau aruncate pe jos sute de bucățele de hârtie ruptă, iar lângă ele erau teancuri cu zeci de poze așezate una peste alta.

Într-o altă sală existau blocuri de sticlă pe care erau proiectate diverse culori și pe toți pereții erau proiecții și umbre, iar imaginea înfățișa un om ce se prăjea la rotisor.

Pe scările către etajul trei, pe pereți era scris „Save România”, împreună cu alte desene și mesaje. Atracția principală în această sală o reprezenta un manechin confecționat din cauciuc, ce reprezenta o femeie spânzurată, îmbrăcată într-o rochie neagră. Detaliile acestui manechin erau foarte bine realizate, astfel încât oamenii se întrebau dacă este o persoană reală sau nu. Abia când atingeau manechinul își dădeau seama că nu este un om, dar nu erau mulți cei care aveau curajul să îl atingă. Oamenilor li s-a părut „sinistră și fascinantă în aceeași măsură”. Toți îi făceau poze și se îndemnau unul pe altul, în glumă, „să o ia în brațe”.

În această sală mai erau și opere abstracte pe pereți și o construcție verde „fără formă”, din pânză și carton, precum și proiecții cu diverse filmulețe, dar nu le dădea nimeni prea mare atenție, datorită sau din cauza „femeii spânzurate”.

 

Etajul patru era ultimul etaj al muzeului. Aici existau numeroase televizoare mici cu tub, pe care se proiectau imagini sau filmulețe. Pe pereți erau diverse opere, unele înfățișând oameni cu capete de porci, iepuri, vulpi sau maimuțe. Pozele expuse aici erau cu peisaje urbane, oameni, obiecte de mobilier, case sau peisaje din natură. Exista aici și o fântână din sare, colorată în albastru.
 

Din această ultimă sală se putea ieși direct pe terasa exterioară. Pe fundal se auzeau melodii cântate doar cu ajutorul flautului și saxofonului, totul era scăldat în întuneric, iar oamenii stăteau la balconul înalt din piatră și admirau Bucureștiul. De aici se puteau vedea nord-estul, nordul și nord-vestul orașului. Unii fumau, alții făceau poze, alții cântau sau pur și simplu stăteau pe scaune sau în picioare admirând priveliștea. Părea că asta i-a impresionat cel mai mult la această expoziție, câțiva afirmând chiar că acesta era motivul pentru care au venit la MNAC.

La ieșire, se putea observa că acum coada de la intrare nu mai era de 50 de metri, ci de aproximativ 200 de metri. Cu toate acestea, încă intrau foarte mulți oameni pe poartă și se așezau la coadă pentru a intra să admire muzeul în toată spelndoarea lui.