Ajută #colectiv

Imediat după tragedia care a avut loc în clubul bucureştean Colectiv, au apărut voluntarii. Oamenii aceia care ajută fără să ceară nimic în schimb, fără să apară în faţa camerelor de luat vederi pentru asta. Sunt mulţi care au nevoie de susţinere morală, de alinare sufletească, de ajutor material, de o îmbrăţişare. Şi sunt mulţi care ştiu şi vor să ofere toate acestea. Am stat de vorbă cu Oana Botezatu, jurnalist, mama unui băiat de 7 luni, una dintre aceste persoane implicate în povestea asta tristă numită #colectiv. Voluntarii s-au mobilizat pe reţele de socializare şi acum numărul lor creşte, a căpătat amploare, s-a transformat totul într-un „tăvălug de omenie”, aşa cum scria Oana. 

„Am aflat vineri noaptea, de pe facebook. Noi nu avem televizor. Îl adormeam pe David. Nu ştiu cum se face că am foarte mulţi prieteni care au prieteni ai căror prieteni au fost la Colectiv. Mi-au apărut informaţii în feed-ul de facebook. După ce l-am adormit pe bebe, am deschis laptopul şi de atunci am stat până spre 4 dimineaţa. Bebe s-a mai foit de câteva ori, mă duceam la el cu telefonul, eram atentă şi la declaraţiile în direct şi cum aflam ceva dădeam mai departe. Aşa am început să transmit informaţiile”, povesteşte Oana. 

Oana regretă că s-a „trezit” mai târziu să ajute

„Concret, să ajut mi-a luat ceva timp şi mi-e ruşine să recunosc asta, abia sâmbătă după-amiază am început. Eram mai mult pe facebook. La un moment dat, pe pagina Laurei Jigău (jurnalist) am văzut o poză cu un cărucior în care avea nişte baxuri cu sticle cu apă şi sandvişuri. Cred că pe la ora 3-4 a postat poza şi scria ea că se duce la medicii care operează. De acolo, mi-am dat seama că eu nu făcusem nimic concret. Am început să urmăresc să văd cine ce a făcut”. 

În general, cei care sunt în grupul Oanei şi ajută sunt jurnalişti, oameni care se ocupă de relaţii cu publicul, dar şi mulţi pe care nu-i cunoaşte, care răspund solicitărilor. 

Totul a început cu câteva cafele

„Cred că Cristina Bazavan a zis că ar fi drăguţ să le ducem nişte cafele doctorilor care operează. Nişte branduri s-au oferit. Şi mi-am dat seama că ar fi bine să facem asta. Şi de duminică, de la ora 10 dimineaţa, am început să contactez mai multe persoane care ştiam că au legături cu branduri sau care aveau restaurante sau cafenele şi am întrebat dacă ar putea să ne ajute. Neputând să merg eu în spitale, l-am trimis pe soţul meu, Eugen. Nu că nu i-ar fi plăcut, şi el era implicat în hora asta”, spune Oana. 

Vineri noaptea, când au început să apară numele celor răniţi, Oana şi-a dat seama că ştia pe cineva de acolo: Teodora Maftei, fotograf şi jurnalist. Oana scrisese despre povestea ei tulburătoare acum cinci ani şi era un om pe care-l strânsese în braţe. „Nu pot să spun că mi-era prietenă, dar era un om pe care-l întâlnisem, ştiam ce fel de om e şi nu-mi venea să cred că i se întâmplase ei. Până să ai pe cineva care a păţit-o, nu-ţi imaginezi cum e. Am avut impresia despre mine până să nasc că sunt tare, că semăn cu tata, că nu plâng din orice. Acum, plâng din orice”, povesteşte Oana. 

Oamenii care fac bine

Sunt opt persoane care la rândul lor au alte persoane care îi ajută. „Eu ştiu pe cineva care ajută cu cafele şi mâncare, Laura Jigău ştie pe cineva care vrea să doneze bani. Şi branduri şi oameni care nu mă cunoşteau mi-au scris pe reţeaua de socializare. Un tip mi-a scris că el are o pizzerie şi că poate să ducă pizza la spitale. El de vineri duce pizza. Şi nici azi nu ştiu de la ce firmă e. Sunt foarte mulţi”.

Duminică şi luni au dus provizii la toate spitalele. „De marţi au început să se mai mobilizeze şi alţii. Noi ne-am axat pe trei-patru spitale. Nu sunt coordonator, să nu spui că sunt coordonator, suntem toţi pe aceeaşi undă, ne consultăm”, ţine să precizeze Oana. 

Întâlniri cutremurătoare

„Duminică, când soţul meu a venit de la Bagdasar sau de la Sf. Ioan, nu mai ştiu, a intrat pe uşă şi n-a zis nimic. L-a ţinut pe bebe în braţe secunde bune şi i-au dat lacrimile. A zis că nu credea să vadă vreodată aşa ceva. N-a văzut victime, dar a văzut rudele lor, ceea ce poate fi la fel de tragic. Laura Jigău, tot duminică, ea fiind o persoană foarte puternică care nu plânge de faţă cu familia, îmi povestea că a văzut un băiat pe holul unui spital când medicii i-au spus că prietena sa rănită în club a intrat în stop cardiac. A izbucnit în plâns, mergea haotic şi ea l-a luat în braţe şi l-a lăsat să plângă pe umărul ei. Pe drum, în maşină, a plâns şi ea. A doua zi, l-a întâlnit pe băiat şi a aflat că prietena lui era mai bine, ieşise din stop şi era bucuros că s-au reîntâlnit”. 

Să păstrăm entuziasmul

Am întrebat-o pe Oana cât timp mai poate ajuta? „La momentul ăsta sunt foarte mulţi voluntari implicaţi. Asta e foarte bine. Ar fi bine să fim în priză non-stop. Şi încercăm să le spunem celor care vor să doneze bani să-i păstreze şi să ne canalizăm efortul. Ni s-a spus că tratamentele sunt de durată şi ar fi bine să-i ajutăm şi zilele, săptămânile următoare”. A primit multe mesaje, din ţară, dar şi din străinătate. Un băiat din Bali i-a scris că de vineri noaptea are un nod în gât pentru că simte că oamenii de aici au nevoie de el şi el nu-i poate ajuta. Ar vrea să doneze sânge. O altă fată care l-a internat pe tatăl ei la spitalul Elias, din alte motive, a creat o legătură cu mama unui rănit. A fost martoră când medicii l-au dezintubat pe fiul ei. Iată ce-i scria fata:

„Întâmplarea face că l-am internat pe tata la Elias şi astăzi am petrecut ceva timp pe holuri, într-un singur loc. Le-am dus cafele şi pateuri calde părinţilor de dimineaţă. Sunt obosiţi, pierduţi. Arătau atâta apreciere pentru atenţie. Mama unui băiat, cu ea am stat mai mult, m-a îmbrăţișat atât de tare, încât îmi încleştam degetele şi dinţii ca să nu izbucnesc în plâns. E extraordinar de puternic tot ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă. Ulterior, aşteptând pe un holul alăturat, o aud pe mama băiatului cum strigă: „Eşti vindecat, mama! Eşti vindecat!” Şi striga întruna „Eşti vindecat!”. Atunci îl scoseseră din terapie şi în sfârşit îl recunoscuse. Îi crescuse chiar şi barba niţel. După ce l-au luat, ne-am intersectat privirile şi mă privea şocată, disperată, fericită, nebună. Nu ştiu... I-am zis că nu-mi vine să cred şi cât mă bucur. Şi mi-a spus: „L-am renăscut. De-aia mă doare pântecul, eu îl nasc iar”. Zâmbeam extaziată, blocată”. 

O altă prietenă, aviatoare, a mers la Floreasca să vadă un prieten aflat în comă indusă. N-a avut voie să-l vadă şi, pentru că tot era acolo, Oana a rugat-o să stea de vorbă cu părinţii victimelor. „Credeam că a renunţat, pentru că nu m-a sunat vreo oră jumătate. Mă sună în sfârşit ca să-mi spună că stătuse de vorbă cu mama uneia dintre fetele rănite în incendiu, o tânără din Bacău. Pe hol, mama şi tatăl, care mai au şi două fete gemene, n-au voie să intre în rezervă, pentru că are răni foarte grave. A aflat de la mamă, devastată, că televiziunea venise să îi roage să o filmeze. Femeia primise de la medici o reţetă cu un medicament pe care trebuia să-l cumpere, medicament care costa 50 de lei, şi prietena mea s-a oferit să o ajute să strângă banii, însă ea a refuzat pentru că nu vrea să i se ceară apoi ceva în schimb”. 

Omenia vine de la oameni simpli care nu au mulţi bani, de la prieteni şi cunoştinţe. Fiecare a dus până acum apă, cafea, ceai, fructe, banane şi mere, pateuri, brioşe, mâncare gătită. „Azi (joi, 5 noiembrie) am dus la Spitalul de Arşi ciorbă de văcuţă, mâncare caldă, pizza. Familiile au nevoie de mâncare caldă. Pentru doctori şi asistente sunt mai practice felii de pizza, o brioşă sau un sandviş. Pentru sâmbătă face Raluca Moisa (jurnalist) nişte pulpe de pui cu garnitură de cartofi”, a spus Oana Botezatu. 

Ce a impresionat-o

A impresionat-o o doamnă doctor. „Ne-a mulţumit în numele colegilor ei, pentru că ea s-a simţit neputincioasă, fiind însărcinată n-a putut să fie la spital. L-a trimis pe soţ să doneze sânge. Nu credea că se bucură că România e formată din aşa oameni”. Foarte mulţi vor să ajute. „Mi-a scris o fată din Londra, care are părinţii aici şi care provine dintr-o familie de oameni modeşti, că, dacă e nevoie, mama ei se îmbracă şi vine la spital să ajute”. Au impresionat-o mesajele a 100 de fete (le-a numărat) care i-au scris în privat că vor să-i ajute pe cei cinci copii rămaşi orfani în urma morţii Mariei, femeia de serviciu de la Colectiv. 

De ce e nevoie

„Ar fi nevoie să ne păstrăm entuziasmul ăsta, să-l avem şi peste o lună. De la medici am primit multe mulţumiri şi le-ar plăcea să se întâlnească cu noi peste o vreme”, spune Oana. Cu toate că e foarte extenuant tot ce face, nu se plânge. „De câteva seri însă nu putem să ne culcăm, ştiind că a doua zi nu facem nimic”. 

Vin ajutoare din partea diasporei. Se strâng bani. Oameni cu care nu s-a mai văzut, pe care nu i-a mai auzit de ceva vreme, asistenţi de machiaj, stilişti, bloggeri i-au scris acum. „Nişte prieteni de la Tulcea, de unde e soţul, au strâns duminică bani de la cunoştinţe şi prieteni, au mers prin toate farmaciile din oraş şi au cumpărat tot ce credeau că lipseşte aici: Grassolind, pansamente, aleze, scutece. Ne-au trimis pachetul cu microbuzul şi să vedem unde e nevoie de el”. 

Eugen Hriscu, psihoterapeut, spunea ce poţi să faci când se întâmplă să nu fii aproape de tragedie şi nu poţi ajuta: „Există sigur lângă tine cineva pe care să-l ajuţi”. 

Ce a învăţat Oana

„Până acum nu mi-am dat seama cât de uniţi pot fi oamenii care nu se cunosc. E trist că trebuie să ne unească un necaz, dar e frumos că se întâmplă. Tragedia asta a scos ce e mai frumos din oameni. Mă rog, din oamenii aflaţi în jurul meu. Eu sper să nu uităm niciodată de #colectiv, aşa ne vom aminti mereu să fim oameni. Am vorbit zilele astea cu zeci şi zeci de oameni. Bogaţi şi săraci, femei şi bărbaţi, mulţi tineri cu care - să fiu sinceră - nu ştiu dacă mă voi întâlni vreodată. Dar sunt oameni care, dacă le-aş cere, sigur mi-ar sări în ajutor. Am învăţat multe lecţii din tot ce se întâmplă zilele astea. Cea mai importantă: să nu mai judec pe nimeni, niciodată”.


Citiţi şi Ce vrea strada
Dreptate