Un om de afaceri de succes, cu care poţi să vorbeşti despre orice
„Prefer să fiu la București în haos și în gălăgie, decât să fiu la Oslo, ca într-o farmacie."
Theo Nissim este un om cu o carieră de succes în Silicon Valley. CEO al unei companii americane de IT, Gemini Solutions, are o experiență în domeniu de 20 de ani și revine în România ori de câte ori are ocazia. Revine pentru treburi de serviciu sau pur și simplu de plăcere, pentru că aici se simte acasă: „Aici m-am născut, aici am avut o parte din anii formativi, deci mă simt acasă, e locul meu, e foarte confortabil aici.” Într-o zi însorită de mai, am discutat cu Theo Nissim despre gastronomie, infrastructură, pasiuni, cultură, literatură, urbanism, turism și despre o colecție impresionantă de tancuri, dintr-o perspectivă comparativă între București - Tel Aviv – Londra – Oslo - San Francisco – New York. Am putut, astfel, scoate la iveală particularitățile pline de farmec ale unui București haotic, gălăgios, cam poluat, din păcate, dar foarte plăcut și plin de evenimente culturale.
Din câte știu, dumneavoastră veniți la București de câteva ori pe an. Ce anume vă atrage aici?
Vin de vreo șase, șapte ori pe an. Cam o dată la două luni, cu două excepții: iulie și august, când e foarte cald și orașul e gol, și februarie, când este foarte frig și orașul e gol. Vin pentru că administrez un grup de firme afiliat în România și avem mulți ingineri software care lucrează la București și la Cluj, la Iași și la Sibiu. Dar vin și pentru că îmi face plăcere. Pentru mine Bucureștiul este acasă, aici m-am născut, aici am avut o parte din anii formativi, deci, mă simt acasă, e locul meu, e foarte confortabil aici.
Și când veniți cu prieteni din Statele Unite sau din alte părți ale lumii, unde îi duceți în București? Ce le arătați?
De regulă, îi las singuri. Mie nu-mi plac tururile ghidate. Dacă mă duc într-un loc nou, citesc puțin despre locul respectiv, caut în reviste, în cărți, văd ce și cum și îi încurajez pe prietenii mei care vin aici să facă același lucru. În clipa în care ei nu fac asta, îi ghidez un pic, dar îi întreb și ce vor să vadă. Încerc să le arăt Bucureștiul care este, nu este cel turistic. Toată lumea spune, „vrem să vedem clădirea aceea uriașă”. Ok, te duc și acolo, dar ce-ar fi să-ți arăt clădirile de pe Bulevardul Dacia sau să te duc în parcul Ioanid, să te duc la Muzeul Satului, care, deși turistic, spune ceva despre România. Să te duc prin Cotroceni sau la Grădina Botanică. Încerc să găsesc locuri minunate în București, care nu sunt pe traseul turistic. Acum, ceea ce fac eu, ca oamenii să aibă o perspectivă completă, le spun „ok, acum vom alege un cartier”, fie Drumul Taberei, fie Balta Alba, și hai să trecem zece minute pe acolo, să înțelegi cum trăiesc oamenii, să înțelegi toată ambianța. Oamenii apreciază treaba asta. Spun, da, este o dihotomie uriașă între, să spunem, Bulevardul Dacia, Grădina Icoanei și cartierele comuniste. Este o disonanță, dar e interesant. Asta e ceea ce îi dă orașului caracter.
Apropo de cum trăiesc oamenii aici, ce diferență este între restaurantele Bucureștene și cele din, să spunem, Silicon Valley sau Franța?
Eu sunt turist gastronomic. Asta e o întrebare pentru care îți mulțumesc că mi-ai pus-o. Întotdeauna când mă duc într-un loc, îmi place să explorez tot felul de restaurante interesante, inovatoare, să întâlnesc tot felul de chefi nebuni și tineri care creează. Am ajuns să fac treaba asta pe multe meridiane. Fac treaba asta și la București. Bucureștiul e un oraș social, iar restaurantul este un catalizator social și nu neapărat locul în care să mănânci. Și atunci, restaurantul este o combinație de bucătărie, ambianță, contează cu cine ești acolo și așa mai departe. Cumva, Silicon Valley, dacă vrei o comparație, are foarte multe chain-uri (n.r. lanțuri) și nu e nimic ultra sofisticat aici. San Francisco, în schimb, este unul dintre centrele culinare mari din US. Părerea mea este că e cam al treilea loc calitate/cantitate la restaurante după New York și Chicago. E și un oraș mult mai mic decât celelalte două. San Francisco e locul cu cel mai nou chef nebun care are o colecție de vinuri complet necunoscute și face artă gătind.
Care ar fi primul loc nebun din București, cu șefi inovatori, care vă vine în minte?
The Artist, de exemplu. E în centrul vechi. E excelent, cred că are un chef olandez, care are o soție din România, deci a fost un love story. E excelent restaurantul, este bucătărie modernă, creatoare, e wow!
Din câte știu, mașinile sunt una dintre marile dumneavoastră pasiuni.
Recunosc.
Bucureștiul e full de mașini, la modul negativ. Poluare, noxe, n-ai pe unde să te miști ca pieton. Și voiam să vă întreb, din perspectiva dumneavoastră de cunoscător, există vreo soluție pentru asta? Având în vedere că nu suntem în Japonia, să facem autostrăzi suspendate.
Soluția este cea de la Londra. În conjuncție de un sistem mai complex, un inel de autostradă sau două inele în jurul orașului, și atunci când întri în acel inel, din afară, să plătești ceva. Toți să plătească, în afară de transportul în comun, taxiuri etc. și atunci ar fi exact cum e la Londra, unde, dacă nu ai treabă, nu intri. Când a fost adoptat sistemul acesta, brusc, dintr-un oraș poluat, în care era imposibil de parcat și de mișcat, Londra a devenit un oraș foarte circulabil. Ceea ce nu se întâmplă la Paris, unde este exact aceeași nebunie ca la București. Teoria mea e că să ai o mașină nu este un drept, ci un privilegiu, faptul că vrei să te miști cu ea este, iarăși, un privilegiu. Iar pentru privilegii trebuie să și plătești, Din păcate. Știu că sună nepopular, dar avem nevoie de aer curat, avem nevoie să putem să ne mișcăm. Dar asta va fi posibil numai în conjuncție cu niște lucrări de infrastructură. E modelul de la Londra, modelul de la Oslo, de la Stockholm. Eu cred că numai așa se va rezolva.
Există foarte multe tipuri de colecționari. De mașini, de timbre. Cunoașteți oameni care colecționează lucruri ciudate? Sau, poate, sunteți dumneavoastră un colecționar ciudat?
Nu, eu nu. Eu colecționez sticle de vin, e o altă pasiune a mea. Dar nu colecționez vinul ca să-l țin, ci ca să-l beau cu diverse ocazii. Cea mai ciudată colecție pe care am văzut-o se află nu departe de Silicon Valley. Îi aparține descendentul celui care a făcut Golden Gate Bridge și are o colecție de tancuri în stare de funcționare. Am văzut colecția acum câțiva ani, e o experiență siderantă.
Ar putea porni un mic război în Silicon Valley.
Lejer, avea tancuri americane, tancuri sovietice. Câteva zeci de tancuri.
Există autorizație pentru așa ceva?
Da. Atâta timp cât nu poți să tragi obuze, cred că e ok.
Și a ieșit vreodată pe străzile orașului cu vreun tanc?
Nu, era doar un excentric. Avea o colecție de tancuri și era foarte fericit cu ea.
Apropo de excentrici din America. Spuneați într-un interviu că „să fii unic și să arăți asta este o trăsătură de caracter a oamenilor din Silicon Valley”.
Da. Și la bine, și la rău.
Nu credeți că încercarea asta de a părea cu tot dinadinsul diferiți, îi face, de fapt, pe oameni să pară extrem de asemănători, de plictisitori?
Nu credeți că încercarea asta de a părea cu tot dinadinsul diferiți, îi face, de fapt, pe oameni să pară extrem de asemănători, de plictisitori?
Da. Îi face să pară teribiliști. În California a fost dintotdeauna moda anti establishment – nu purtăm cravată, nu purtăm haină, nu purtăm pantofi de piele, mergem în flip-flops, mergem în pantaloni scurți și la birou, suntem nonconformiști, anti sistem. Dar în clipa în care toți mergem în flip-flops și pantaloni scurți, am creat alt sistem. Acum, cei ce sunt antisistem vin îmbrăcați elegant. Ei încearcă să fie teribiliști. Oamenii forțează, îşi doresc să fie cu tot dinadinsul diferiți. Când își vopsesc părul cu verde metalizat ca să fie deosebiți, arată ciudat sau amuzant. Ești deosebit, dar, chiar vrei să fii deosebit la modul ăsta? E un de gustibus, dar…
Dar disputandum!
Exact!
Și acum, ca să revenim la București. Îi cunoașteți pe bucureșteni destul de bine. Dacă ar fi să îi încadrați într-o tipologie, să îi descrieți, ce ați spune? Ce fel de oameni sunt bucureștenii?
Bucureștiul are o evoluție heteroclită. Caracterul orașului e dat de cei ce stau în el. Oamenii sunt foarte intenși, trăiesc cu intensitate, claxonează pe stradă, le place să viseze, le place să iasă la o cafenea, cafeneaua este clar parte din ADN-ul bucureștenilor. E de necrezut, pentru că pe vremuri, înainte de `89, nici nu erau cafenele. Îți dai seama ce traumă a fost. Bucureșteanul este un animal social, e haotic, în oraș e trafic, e gălăgie, dar în același timp e plăcut. Asta face parte din tipologia orașului. Eu prefer să fiu la București în haos și în gălăgie decât să fiu la Oslo într-o farmacie.
Nimeni nu-și dorește să ajungă într-o farmacie.
Exact. La Oslo te simți ca într-o farmacie. Este liniște, e pace, ei beau (sunt alcoolici), dar beau în colțurile lor. Ei beau profesionist, nu beau ca să se bucure. Eu mă simt mult mai bine într-un București intens, haotic, cu claxoane decât la Oslo, unde te întrebi când se face ora fixă și numeri secundele, tic-tic-tic. De gustibus…
Credeți că orașul acesta haotic ar avea vreo șansă în 20, poate 50 de ani să arate ca Londra sau ca orice alt oraș occidental? Să nu mai fie așa nebun?
Nu cred. Și nici nu cred că ar fi bine. Cred că Bucureștiul va rămâne întotdeauna București. E un oraș latin, cu un caracter intens și haotic, ceea ce este excelent. E bine, totuși, să sperăm că vor avea loc niște progrese în infrastructură, ca, totuși, să fie mai confortabilă viața în el. Eu văd Bucureștiul, în continuare, ca un oraș viu, intens și haotic. Eu văd o asemănare fantastică între București și Tel Aviv, aceste orașe au aceeași textură. Tel Aviv nu este latin, dar are o bună influență română. În Tel Aviv au fost foarte mulți români care s-au stabilit după al doilea Război Mondial. Regăsesc acolo aceeași chestie haotică, același ritm, nu chiar eastern european, dar traficul e la fel de rău, se claxonează.
E posibil să fie traficul la fel de rău ca aici?
E la fel de rău, da. Se claxonează, se țipă, se stă la cafenea. Acolo e plajă, ceea ce e diferit, dar orașele au aceeași textură. Și cred că, deși Tel Aviv-ul a progresat ca infrastructură și ca arhitectură în ultimii 30 de ani, tot este nebun și haotic. Părerea mea este că Bucureștiul va urma exact același traseu.
Întotdeauna este interesant să vorbești cu oameni pasionați, fie că e vorba de munca lor sau de hobby-uri. Cât timp vă lasă jobul pentru pasiunile dumneavoastră?
Nu foarte mult. Dar întotdeauna încerc să mă forțez să-mi fac timp. Încerc să-mi rezerv timp în care să fac ceea ce îmi place, să mă duc să fac sport, să mă plimb pe circuit cu mașina. Îmi fac timp să-mi văd prietenii. Este greu, dar dacă nu aș reuși, mi-aș pune întrebarea pentru ce fac tot ce fac. Vrei să ai timp pentru tine, pentru sufletul tău, să citești o carte, să te aerisești, să te gândești, să poți să nu faci nimic. Să nu faci altceva decât să te uiți la stele, să-ți pui gândurile în ordine. Mă forțez să-mi fac tip pentru toate astea. Întotdeauna când aud despre alte companii în care se lucrează 12, 14, 15 ore pe zi îmi spun că e greșit așa, pentru că oamenii nu dau randament. Problema aici nu e că nu lucrezi suficient de mult, ci că nu lucrezi inteligent. Sau că este ceva în organizare care nu funcționează. În mod normal, 9 sau 10 ore trebuie să fie suficient. Acum, că mai ai și zile în care vei lucra 12 ore, este ok. Dar dacă o faci în mod constant, e o problemă. Nu vei reuși să faci ceva senzațional lucrând 14 ore pe zi.
Atunci când reveniți în București, vă ocupați inclusiv de proiecte culturale. Cel mai nou este Conceptual Lab, un proiect care-și propune să promoveze artiști și să-i aducă față în față cu un public capabil să-i aprecieze.
Conceptual Lab este un spațiu pe care îl avem undeva lângă Grădina Icoanei, într-un Penthouse. E un spațiu multicultural, în care au loc aceste întâlniri, se citește poezie, se joacă teatru contemporan, o să fie și ceva cu dans contemporan, acum avem un eveniment despre parfumuri. O să fie și ceva cu film modern. Încercăm să le combinăm pe toate, este a mixology of ideas, combinăm arta cu designul cu modă, cu vin, cu mașini și vedem ce se întâmplă.Conceptual Lab este, de fapt, un derivat al unor întâlniri de poezie și vin, la mine pe terasă, în apartamentul meu, unde veneau poeți și citeau din ce au creat. Acum, m-am gândit să extindem proiectul, să invităm nu numai poeți, ci să avem și actori, și pictori. Acum, întâmplător, avem un artist pasionat de parfumuri, care combină parfumuri. Încercăm să încurajăm antreprenoriatul artistic. Exact cum ne uităm la startup-uri în high tech, o facem și în domeniul artistic.
Cum vedeți viitorul poeziei contemporane? Vor putea scriitorii să facă bani din poezia lor? Dacă cineva își permite să dea câteva mii de euro pe un tablou, mă îndoiesc că o va face pentru un poem sau chiar pentru o carte întreagă de poezie.
Cred că e o problemă mondială. Cunosc oameni din domeniul literaturii în Israel și îmi spun că se lovesc de aceeași problemă. E o chestiune foarte spinoasă, mai ales că ei, scriind în ebraică, au un public foarte restrâns. Cel puțin în România există un public de vreo patru ori mai mare. Acum, revenind la poeți, știu că e greu. Poeții trebui să aibă și un anumit nivel profesional ca să se întrețină. Să facă ceva în paralel, critică, jurnalism. Dar acesta e modelul peste tot, inclusiv în US. Dacă nu ești scriitor de New York Times Top 100, trebuie să mai faci ceva, aproape de domeniul literar, ca să poți să reziști financiar. Știu oameni care scriu poezie și sunt cronicari de film, de muzică, sau lucrează în PR. Deci, ai nevoi e de un alt job. Din păcate, cred că asta este o boală a lumii moderne. Dacă putem, să facem ceva, dacă nu putem, să le oferim suportul material, să-i promovăm pe tinerii creatori și să-i ajutăm să intre în contact cu consumatorii artei lor într-un mod direct și nemijlocit. Dacă vor fi proiecte care ne vor place mult la Conceptual Lab, le vom produce, le vom sponsoriza, le vom da un imbold ca să meargă la următoarea etapă.
