Jurnalist și fotograf, Sylvain Moreau este corespondent francez în România pentru mai multe publicații din Franța și Belgia. În luna iulie, el a semnat un fotoreportaj despre cartierul Ferentari în revista trimestrială Regard, o publicație francofonă editată la București.
Sylvain e originar din orașul Nantes, a lucrat o perioadă la Paris, și trăiește de mai bine de un an la București. În tot acest timp, multe păreri i-a fost dat să asculte despre vestitul Ferentari, și multe nu erau dintre cele mai elogioase. Nu a fost întru totul convins. Și-a dorit să privească Ferentarii cu proprii lui ochi, să-l fotografieze și să-l descrie cu propriile lui simțăminte. De aici a pornit ideea fotoreportajului său, intitulat sugestiv „La câteva străzi distanță".
Ne-am dat întâlnire la terasa La Băiatu', nu La Băiatu' din piața Amzei, ci la cel autentic, cel de pe strada Zețari. Aici ne-am întins la o limonadă și la o vorbă despre clișeele ce s-au țesat în jurul unui cartier bucureștean reputat ca fiind malfamat.
Cu ce gânduri te-ai decis să te instalezi la București?
Prima dată venisem în vacanță. De fapt, vizitasem Bulgaria, și am ajuns oarecum accidental în România. Nu pot să spun că mi-a plăcut pentru că nu cunoșteam pe nimeni care ar fi putut să-mi arate străduțele, cartierele drăguțe, parcurile. Când nu cunoști pe nimeni, un oraș poate să ți se pară ca fiind anonim. Îmi amintesc că remarcasem firele electrice care atârnau cam peste tot. După câțiva ani, vizitasem Transilvania, Bucovina și Maramureșul. Astfel, am descoperit o imagine complet diferită despre România, iar ulterior mi-am dorit să lucrez ca jurnalist independent în străinătate. Ținând cont că nu sunt prea mulți corespondenți francezi la București, mi-am zis că România ar fi o bună oportunitate.
Fiind jurnalist și fotograf, cum îmbini scrisul și fotografia în cadrul fotoreportajelor pe care le realizezi? Te atrage mai mult partea estetică a fotografiei sau capacitatea de a transmite o imagine cât mai fidelă a realității?
Desigur că mă documentez mereu înainte de realizarea unui material, însă nu există o ordine. Prelucrez scriitura și fotografia oarecum în paralel. Ceea ce e ilustrat în imagini trebuie să se regăsească și în text. Am inclus 8 fotografii în cadrul fotoreportajului pentru revista Regard. În acest fel am putut surprinde mai multe fațete ale cartierului. Doar o singură fotografie ilustrează mizeria considerată ca fiind reprezentativă pentru Ferentari, o fotografie de pe Aleea Livezilor. Dacă tastezi pe google cuvântul „Ferentari'', ți se va afișa peste tot aceeași imagine, a aceleiași străzi. Totuși, un cartier nu se limitează la o singură bucată de stradă. Caut să transmit realitatea, dar nu pot să nu țin cont și de dimensiunea estetică. Recent am realizat un fotoreportaj despre operațiile estetice din România. Chiar nu am simțit nevoia să fotografiez, în prim-plan, modul în care corpurile erau decupate. Am considerat ca fiind de ajuns fotografii ale bisturiului și ale instrumentelor folosite în timpul operației la care asistasem. Același lucru l-am avut în minte și când am lucrat pentru materialul despre Ferentari.
La un moment dat, la masa noastră a venit Relu, un mușteriu al localului, care ne-a oferit discret alte două limonade, doar pentru că i-a fost drag „cum ne-am întins noi la vorbă”, ne-a spus el. I-am mulțumit uimiți, în timp ce Relu s-a îndepărtat demn și surăzător, părăsind terasa.
Iată ce cartier periculos, nu-i așa?
Voilà. Cam despre asta e vorba în cartierul ăsta. În centrul Bucureștiului nu mi s-a mai întâmplat așa ceva niciodată. Pentru un cartier malfamat...Respect!
Cum ai ales titlul fotoreportajului despre Ferentari?
Am ales acest titlu deoarece cartierul este situat destul de aproape de centru, și totuși, pe harta mentală a bucureștenilor e perceput ca fiind atât de departe. Ferentari este foarte faimos, mulți oameni au auzit de el, dar foarte puțini l-au vizitat. De multe ori am fost sfătuit să nu mă aventurez în această parte a orașului. I-am rugat să-mi povestească niște experiențe concrete, și așa am aflat că majoritatea nici măcar nu au pus piciorul aici vreodată.
Dar de ce pare atât de îndepărtat de restul capitalei?
Transportul în comun nu e prea bine dezvoltat, uneori ar putea părea complicat. Mulți locuiesc de foarte mult timp la o distanță de 1 km, poate la câteva sute de metrii de Ferentari, dar, în general, ei cunosc mult mai bine locuri din alte orașe din România, sau din străinătate. De asemenea, e un cartier izolat: nu se găsesc prea multe magazine și nici parcuri, săli sau terenuri de sport, bazine de înot... Ca să vii în Ferentari, trebuie să-ți dorești cu adevărat. Întreprinderile nu-și prea instalează sediile aici. Am observat în schimb că există foarte multe garaje sau spălătorii, fiecare având doi, trei angajați. Din cauză că nu există prea multe locuri publice de socializare, eu cred că locuitorii de aici favorizează mai mult scările de bloc sau străzile, astfel vecinii se cunosc foarte bine între ei. Eu locuiesc în centru și nu-mi cunosc nici măcar vecinul de palier.
Uneori cartierul Ferentari este privit cu un oarecare exotism, iar o parte din vină revine presei, după cum spuneai chiar tu într-un alt interviu. Cum ar putea un jurnalist sau un fotograf să evite o astfel de capcană și să informeze în mod cinstit publicul?
Un jurnalist ar trebui să petreacă cât mai mult timp pe teren. Există o mare diferență de credibilitate între reportajele realizate de jurnaliștii care sunt presați să predea materialul în aceeași zi și cei care au destul răgaz să lucreze în tihnă la el timp de o săptămână sau o lună. După un an de făcut teren, se poate scrie chiar și o carte despre un subiect anume. Eu prefer să dedic mai mult timp unui fotoreportaj, chiar dacă lucrez la altele în paralel. Eu fac elogiul jurnalismului lent care merge mult mai în profunzime.
Cât timp ai acordat pentru realizarea fotoreportajului?
Cam două săptămâni. Câteva zile m-am documentat, am consultat și statistici, însă cifrele nu prea ilustrează cu precizie realitatea din cartier, iar studiile nu sunt prea temeinic făcute. Găsisem niște statistici despre nivelul de sărăcie în sectorul 5. Per total, studiul indica o cotă de 2 % din toată populația sectorului, însă contrastul e destul de evident între zona Cotroceni sau Calea 13 Septembrie, zona Palatului Parlamentului și Ferentari.
Cum te-ai orientat prin cartier și cum ai interacționat cu locuitorii de aici? În afară de bariera lingvistică, ai mai avut și alte dificultăți?
Prima dată am venit cu metroul și am coborât la Eroii Revoluției. Am luat-o la pas prin cartier, încercând să reperez locurile mai animate. Poate fi banal, dar un parc poate oferi foarte multe posibilități unui cartier. De exemplu, Parcul Aleea Livezilor, chiar dacă e minuscul, pare foarte agreabil. Aici oamenii vin în familie, iar parcul dă mereu un sentiment de reconfort.
Am discutat cu o vânzătoare de la un chioșc de pe Aleea Livezilor. Pot spune că nu am mai văzut în alt colț al lumii astfel de chioșculețe alimentare de bloc unde se vinde la gemuleț, poate doar prin Moldova. Dacă mă recomandam ca fiind jurnalist, oamenii erau mult mai reticenți. A trebuit să schimb tactica, și să spun că sunt un biet francez care a nimerit în autobuzul greșit și s-a pierdut prin Ferentari. Așa am avut parte de mai multă deschidere din partea celor pe care i-am întâlnit. A fost uneori dificil să fotografiez unele blocuri și nu am reușit să obțin acordul pentru a realiza portrete. Locuitorii acestui cartier sunt foarte sceptici față de presă, pentru că s-au săturat de reportajele senzaționaliste făcute pe spatele lor.
În fotoreportajul tău domină griul, ceea ce poetizează cartierul într-o manieră nostalgică. De ce ai ales să editezi fotografiile în alb-negru? Ai căutat să redai o atmosferă anume?
Nu am căutat neapărat să poetizez. Fiecare număr al revistei Regard propune un fotoreportaj în alb-negru, iar cel făcut în Ferentari a fost cel mai potrivit. E de remarcat că nu este unul dintre cele mai colorate cartiere, iar spațiile verzi lipsesc. Poate cearșafurile puse la uscat mai dau puțină culoare fațadelor de blocuri. De altfel, estetica cearșafurilor puse la uscat m-a dus cu gândul la Napoli, la sudul Italiei. Am vrut să ilustrez și faptul că în ultimii 30-40 de ani cartierul nu pare să se fi schimbat prea mult. Blocurile, tramvaiele, străzile au păstrat un caracter mai vintage.
Dacă ar fi să definești Ferentarii în câteva cuvinte sau emoții, care ar fi acelea?
Mi s-a părut că oamenii petrec mult mai mult timp în stradă. Scările de bloc și aleile sunt foarte animate, dar sunt și străzi foarte liniștite, foarte puțin circulate de mașini. Trebuie menționată și problema deșeurilor, pentru că e o chestiune care trebuie rezolvată. Nu cred că e cel mai oribil cartier, dar nici cel mai fantastic. Îndemn bucureștenii din alte cartiere să-și cultive mai mult curiozitatea, și să ignore clișeele ambiente.
Poate cearșafurile puse la uscat mai dau puțină culoare fațadelor de blocuri, în Ferentari. De altfel, estetica cearșafurilor puse la uscat m-a dus cu gândul la Napoli, la sudul Italiei.
Sylvain Moreau, fotograf francez
Fotografii: Sylvain Moreau
.jpg)
Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
