Radu Jerlăianu este în prezent angajat în cadrul jandarmeriei române, jucător și antrenor al echipei de oină Straja București. Timpul liber și-l petrece în mare parte la baza de pregătire din Băneasa, jucând alături de coechipieri, dar și pregătind tineri jucători de oină. Este foarte încântat că Federația Română de Oină se ocupă de promovarea oinei, dar nu se dă înlături de la a promova și el însuși acest sport, lansând adeseori invitații către profesori și elevi de a veni pe stadion pentru a se antrena. „Lucrurile merg într-o direcție bună pentru oină”, mă asigură. E de muncă în oină și nu toți ajung să facă față, dar Radu Jerlăianu este un exemplu că anii de antrenament și dedicare aduc și performanța.
Sunteți jucător la echipa de oină CS Straja București. Povestiți-mi cum ați ajuns să faceți parte din această echipă.
Acum 40 de ani am început să practic oina în școala generală. Aveam 9 ani, asemenea copiilor din acest proiect. Am jucat în echipa școlii până în clasa a 8-a, moment în care m-am mutat la o echipă de juniori din București. Acolo am jucat timp de patru ani, în 1985 câștigând chiar titlul de campion național la juniori, în competiția de la Sibiu. După acest moment am fost cooptat într-o echipă de seniori – echipa Combinatul Poligrafic, unde am jucat până în 1997. Alături de ei am câștigat de mai multe ori Cupa României și Campionatul Național. După ce echipa s-a desființat, m-am transformat la echipa Dinamo, adică Straja București, unde activez și acum.
În momentul de față joc în această echipă, dar sunt și antrenor în cadrul ei. Întrucât experiența acumulată de-a lungul atâtor ani îmi oferă un avantaj în fața coechipierilor mei, ambele poziții – atât cea de jucător, cât și cea de antrenor – îmi plac foarte mult.
De unde înclinația către oină încă din copilărie?
Deși în zilele noastre nici nu mai are o echipă de oină, pe vremea aceea școala generală pe care o urmam avea o tradiție a acestui sport. Prin anii 80, dar și înainte școala avea o echipă foarte bună care chiar câștigase și o competiție de juniori la un moment dat. Pentru noi era foarte tentant înainte de 1989 să practicăm un sport cu tradiție. În vacanțe se făceau tabere de pregătire de câte două săptămâni, cu mai multe echipe din zona Bucureștiului și a periferiei. Pe timpul verii, când se desfășura Campionatul Național, care pe timpurile acelea se ținea la Mangalia în fiecare an, se organiza o tabără de trei săptămâni. Dintre aceste săptămâni, două erau dedicate pregătirii, iar o săptămână era dedicată competiției. Fiind foarte multe echipe – aproximativ patruzeci și ceva – era necesar un timp destul de lung pentru desfășurarea întregii competiții.
Dacă ar fi să faceți o comparație între juniorii de oină din anii 80 și copiii pe care i-ați văzut lunile acestea în cadrul proiectului, cum ați descrie impresia pe care aceștia din urmă v-au lăsat-o?
Mi-au plăcut foarte tare și m-am regăsit printre ei. Conjunctura este cam aceeași, aș putea spune tot în perioada clasei a 8-a am început și eu oina. M-am regăsit în ei și mi-a fost drag de ei, de aceea am și participat în acest proiect, de aceea am mers din școală în școală cât am putut și cât mi-a permis timpul. Se pare că lucrurile au decurs cum trebuie. Competiția finală a fost interesantă, de aceea mi-aș și dori să mai particip în astfel de proiecte. Dacă din acest gen de proiecte continuă să activeze măcar jumătate din echipele participante acesta este un mare beneficiu pentru noi, dar și pentru copii. Vin, fac mișcare – un lucru foarte important.
Cum arată oina acum față de cum arăta când v-ați apucat de acest sport?
Regulile doar s-au ajustat prin unele locuri. Au mai fost introduse jocurile de sală – fiind o variantă mai redusă a jocului original – ceea ce e un lucru foarte bun pentru continuitatea sportului. În sezonul rece nu se poate juca în aer liber. De aceea, Federația Română de Oină s-a gândit să adapteze jocul și pentru sală. Schimbările constau în numărul de jucători – nu mai participă unsprezece, ci doar șase – și se joacă doar pe un culoar, nu pe două.
Dacă analizăm puțin situația echipelor din țară, vedem că unele școli și-au păstrat tradiția oinei, altele și-au format echipe în ultimii ani, pe când unele echipe formate acum mulți ani au dispărut de pe harta oinei. Cum vă explicați aceste lucruri?
Sunt locuri cu tradiție de zeci de ani. Poate acesta este motivul pentru care în anumite locuri s-au păstrat mai bine decât în altele. Să luăm exemplul Gherăieștiului – acolo este o zonă cu tradiție de mulți ani, nemaivorbind de profesorii care au activat în acest sport încă dinainte de 89, dar și după. Sunt oameni care au pus suflet și care își doresc ca oina să fie purtată mai departe de către copiii pe care ei i-au pregătit. Și pe acest model mai găsim echipe și la Sibiu, și în județul Brașov, Teleorman; la fel și la Iași, chiar și în București. Iar odată cu proiectul acesta, clar lucrurile merg pe drumul cel bun.
Ar fi de preferat să existe proiecte ca acesta prin mai multe zone ale țării. V-am spus, beneficiile există și sunt mari, iar copiii sunt atrași de un premiu, de un tricou, o medalie, o diplomă; la vârsta lor sunt foarte importante. Cum spuneam și mai devreme, mă regăsesc în ei pentru că știu cum eram eu când ajungeam acasă cu o cupă, o medalie, o diplomă. M-am bucurat foarte tare că cei care au inițiat proiectul au menționat ca fiecare copil să primească un tricou, o diplomă de participare, o medalie. Este foarte important. E un fel bun de a stimula jucătorii.
Am tot vorbit despre echipele de juniori. Cu echipele de seniori cum stăm?
La campionatul de seniori sunt echipe – și nu puține, fiind în jur de zece care participă frecvent la competiții – care au un nivel ridicat de competitivitate. Și noi, CS Straja, ne întrecem cu ele. Suntem câștigătoarea Campionatului Național de anul trecut, iar anul acesta, din păcate, am ieșit pe locul al doilea. În schimb, am câștigat campionatul de plajă și campionatul de sală. Avem performanțe în urmă și, dacă stau să mă uit la toate echipele de seniori, noi suntem de departe cea mai titrată echipă, cu cele mai multe campionate și cupe câștigate. Jucătorii cei mai mari din România au trecut prin echipa noastră. Am întâmpinat într-adevăr și multe greutăți, dar am trecut cu succes peste ele.
Care ar fi următorul pas pentru oină? Putem aștepta o continuare a proiectelor de acest gen?
Eu sunt deschis, de aceea m-am și pus la dispoziția celor care au inițiat acest proiect. Vreau să merg în continuare să ajut cu pregătirea echipelor, să le îndrum cu sfaturile necesare pentru a-i ține aproape. S-a depus totuși un efort, ar fi păcat să se piardă aceste echipe.
Acest material este publicat în cadrul proiectului „Educație prin sporturi și jocuri tradiționale”, derulat de către Asociația Română a Jocurilor și Sporturilor Tradiționale, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2017.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
