Oana Marin: „E grozav să fii mamă în Bucureşti”

Oana Marin: Toată lista de priorităţi s-a schimbat într-o clipă. Nu mai conta nimic din câte păreau înainte esenţiale. Am descoperit pasiuni de care nu aveam habar, fotografia, şi am uitat pasiuni vechi – pierdut vremea la cumpărături, de exemplu. Am înţeles brusc de ce pentru unii oameni contează de unde le provine hrana sau de unde le provin hainele şi nu a mai contat ce model de pantofi se poartă mai nou. 

Care e pe scurt povestea naşterii Elizei? A fost cum te aşteptai? Spitalul, personalul medical, cei dragi, cum i-ai simţit/ perceput atunci?

O.M: Eliza s-a născut într-un spital de stat, cezariană la rece, impusă de o restricţie de creştere intrauterină. Deşi ajunsă la termen sarcina şi cu naşterea impusă de condiţii medicale, am regretat ani de zile faptul că nu s-a născut atunci când ar fi ales ea. Am ales spitalul pentru aplecarea spre alăptare pe care ştiam că o au, ştiam că nu va primi celebrul biberon de lapte praf şi că va sta cu mine de a doua zi. Spitalul, atât cât am reuşit să înţeleg din el o zi şi jumătate cât am petrecut-o trează, mi s-a părut chiar decent. Medicul a fost foarte drăguţ şi amabil, asistentele au fost amabile fără celebrele atenţii, pe care de multe ori le uitam în buzunar. Familia a fost aşa cum mi-am dorit, nu s-a băgat în sufletul nostru mai mult decât era necesar la momentul acela, am putut să ne acomodăm una cu alta treptat şi în linişte.

Crezi că statul român oferă toate condiţiile - e mult spus „toate” -, oferă ceva pentru ca micul născut să fie inclus social încă din primele luni de viaţă?

O.M: În primele luni nu. Nu am auzit de cursuri de parenting organizate de stat, dar nu neg că ar exista. Ce am simţit este o presiune foarte mare a laptelui praf. Cum copilul nu se încadrează în nu ştiu ce standarde, cum ţi se sugerează „minunatul” biberon. Şi aici statul ar trebui să impună o mai mare aplecare către natural, să nu mai permită firmelor producătoare marketingul ăsta agresiv. Altfel, am apreciat când Eliza a mai crescut teatrele pentru copii cu vârsta de 1 an. Noi am mers la „Ion Creangă”, la nişte spectacole superbe. Alt mare ajutor nu am sesizat, noi am practicat babywearing-ul şi nu m-am ciocnit foarte des de imposibilitatea sau greutatea de a circula cu autobuzul cu un cărucior. Sau de a ajunge la metrou. Dar am impresia că o mamă cu un carucior are parte de multe dificultăţi în a circula prin oraş. De creşă nu am avut nevoie, dar din ce mi-au spus prietenele sunt puţine locuri, se intră greu, iar personalul este insuficient, se simte nevoia de îmbunătăţire în acest sector.
 

O.M: Sunt mulţi părinţi care cred că un copil creşte doar cu mâncare şi somn, nu consideră că sunt responsabili de transformarea lui în om. Unii lasă această responsabilitate şcolii, nu pun preţ pe dezvoltarea talentelor, a creativităţii, a setei de cunoaştere. Sigur că există şi bariera financiară, dar într-un oraş ca Bucureştiul oricine găseşte ceva de făcut cu copilul chiar şi gratis. Se organizează destule evenimente pentru toate buzunarele, aminteam mai sus de spectacolele teatrului „Ion Creangă”, Bibliotecile de copii organizează şi ele evenimente şi cursuri, avem atâtea muzee, trebuie doar să ieşi puţin din zona de confort.

Cum ai construit relaţia cu fiica ta?

O.M: Ascultând-o. I-am ascultat nevoile şi dorinţele de când avea o zi şi tânjea după atingere mea şi după sânul cald. Apoi am ascultat-o când îi era teamă, când era supărată, când era vulnerabilă. Am multe momente, din păcate, când descopar că şi răbdarea mea are limite, dar încerc pe cât posibil să-mi mut limitele în fiecare zi mai departe. Nu folosim pedepse, nici corporale, nici de altfel, încerc să-i explic de fiecare dată de ce alegem să facem într-un anume fel. Încerc să-i implinesc pe cât posibil nevoile, şi nu dorinţele, să nu ajungă să confunde nevoia de iubire cu dorinţa de a avea o jucărie. În continuare vom construi la fel, ascultând, oferind iubire şi înţelegere, respect şi sinceritate.

Care este cel mai important lucru în relaţia cu propriul copil?

O.M: Încrederea şi respectul. Încerc să ofer cât mai multă încredere şi să o ajut să aibă cât mai multă încredere în ea.

Ai ascultat de sfaturi sau te-ai ghidat după instinct şi după cărţi de parenting?

O.M: În general nu am primit sfaturi din familie, iar cele primite au fost uşor de asimilat. Am avut norocul să fac parte dintr-un grup de mame fenomenale, multe cu experienţă în meseria de mamă, de la care am primit mereu informaţii preţioase, mereu bine argumentate şi corecte. Şi, în general, am mers instinctual, unde am întâmpinat dificultăţi m-am informat din articole şi cărţi de specialitate.

Cum e să fii mamă într-un oraş ca Bucureştiul? Care sunt avantajele, dacă ele există? Dar minusurile?

O.M: Sincer, e grozav să fii mamă în Bucureşti. Ai acces la atât de multe oportunităţi de a petrece timpul, ai teatre, spectacole, cursuri, ateliere, muzee. Singurul lucru de care simt nevoia, mai ales ca mamă de copil cu teren alergic, este un aer mai curat.

Care sunt capcanele oraşului pentru mamă şi bebeluş?

O.M: Noi am descoperit libertatea oferită de purtarea sănătoasă a copilului, care e comodă pe ore întregi de plimbare. Aşa am putut ajunge în orice colţ al oraşului chiar cu transportul în comun, ne-am plimbat în voie fără a simţi dezavantajele.

Dar oamenii? Din propria experienţă, cum îi privesc cei fără copii pe cei cu copii?

O.M: Oamenii fără copii ar putea fi poate mai înţelegători cu cei cu copii, dar le înţeleg şi lor nevoia de a se relaxa în linişte atunci când doresc. Am încercat pe cât posibil să nu cer drepturi deosebite doar pentru că am copil, dar am pus evident nevoile copilului pe primul plan întotdeauna.  

Citiți și Livia Cimpoeru: „Bucureștiul nu-i un oraș bun pentru a crește un copil”.