Sensei Daniel Iancu este, în primul rând, un om deosebit. L-am cunoscut atunci când îl duceam la antrenamente pe fratele meu și am văzut cât de mult îl iubesc copiii și cu cât drag așteaptă orele de karate. Sunt sigură că, datorită unor astfel de oameni, Bucureștiul rămâne un oraș cald și prietenos. M-am bucurat când Sensei, campion european la karate, posesorul unei centuri negre de 3 dani, a accepetat să-mi acorde un interviu. Demult voiam să-i pun câteva întrebări despre schemele de karate folosite în afara antrenamentelor, despre disciplina de samurai, despre sportul în familie, pentru că Daniel Iancu face parte dintr-o familie de karatiști, dar și despre orașul București.
Ați fost vreodată prin cartierele rău famate ale Bucureștiului doar așa, să vă plimbați, știind că, oricum, puteți înfrunta lejer, de unul singur, orice gașcă recalcitrantă ?
Daniel Iancu: Da, am fost, am fost. Dar nu doar pentru că pot. Pur și simplu aveam treabă în zona respectivă și m-am dus fără să mă gândesc că s-ar putea întâmpla ceva rău. N-a trebuit să-mi fac griji din punctul ăsta de vedere. Pur și simplu m-am dus și a fost ok, nu s-a întâmplat nimic. Când te duci într-o zonă din asta, trebuie să mergi cu încredere, ca și cum ai locui acolo. Detașat, să te uiți la persoanele respective, care sunt strânse la colțul blocului. Să te uiți ca și cum ai fi de acolo, din zonă. Dacă te ascunzi sau îți ascunzi privirea, atunci, poate, dai de bănuit.
Există mai multe tipuri de karate. Dumneavoastră sunteți maestru în Shito-Ryu. Mai sunt câteva.
D.I.: Da. Shotokan, Wado-ryu și Hon-Do-Ryu. Acestea sunt cele patru stiluri de karate mai răspândite.
Dintre care Shito-Ryu am ințeles că e cel mai agresiv.
D.I.: Nu neapărat. La Shito-Ryu ești mai liber să improvizezi. Nu ești limitat cu lovitura până la un anumit punct, iar blocajul nu trebuie făcut neapărat strict într-un anumt fel. Poți să lungești un pic mișcarea, chiar să schimbi un pic tehnica, să te adaptezi din mers, să lovești mai repede. Sunt lovituri mai rapide, mai complicate. E un tip mai modern de karate.
Sunt multe cluburi de karate în București. Cum funcționează? Sunt ele un fel de cluburi mafiote care-și împart orașul pe zone?
D.I.: Sunt foarte multe cluburi de karate și sunt foarte multe federații. Foarte mulți foști sportivi și-au deschis săli. Este o rivalitate în sensul zonelor, elevilor pe care vrei să-i atragi la clubul tău. E bătaie pe sălile de sport pentru că nu sunt foarte multe în care poți să predai și trebuie să le rezervi pe ore, să vorbești cu directorul. În rest, competiția mare este la concursuri, unde vin foștii tăi colegi care au acum grupe de copii. Aici începe rivalitatea, concurează elevul tău cu elevul fostului tău coleg și mai sunt și alți colegi care arbitrează. Se creează o rivalitate, însă pozitivă de multe ori.
V-au fost vreodată utile schemele de karate în afara competițiilor și a sălii de antrenamente? Cu alte cuvinte, v-ați bătut vreodată ?
D.I.: Da. Când eram mic mă băteam. Băteam copiii uneori, din păcate. Părinții mei au avut de tras din punctul ăsta de vedere. Nu foarte des, dar s-a întâmplat de câteva ori. Era un obicei unde locuiam când eram mic, în afara Bucureștiului, în provincie. O metodă, ca să-i spun așa, de a câștiga încredere în forțele proprii. Mergea vorba între băieți că e bine să fii dur și hotărât când ai un conflict, și, în caz de ceva, tu să acționezi primul. Și s-a întâmplat să fiu nevoit să reacționez primul și să vină copiii, apoi, cu părinții lor, la mama la poartă, să se plângă.
Și prin București o singură dată s-a întâmplat. Mă întorceam la un moment dat de la un job și a încercat cineva să-mi fure telefonul din buzunar. Erau doi băieți și o fată, în 102. Am simțit, am intervenit.
Și ce manevre ați folosit ?
D.I.: Doar am pus mâna pe telefon. Ei n-au mai făcut niciun gest. Au coborât la Titan, am coborât și eu, am plecat 20 de metri, m-am retras, m-am uitat să văd câți sunt, am văzut că erau doar doi și o gagică, așa că am „intervenit” puțin. S-a lăsat cu câteva picioare prin frigiderele magazinul din stație, unul a fugit în parc, lumea țipa că nu știa ce s-a întâmplat. Nu s-au mai pus întrebări, s-a acționat direct, în consecință.
Proveniți dintr-o familie de karatiști. De unde pasiunea asta ?
D.I.: De fapt, noi, la origine, suntem fotbaliști. Tatăl meu a fost antrenor de fotbal și, la mine în comună, în Plătărești, am făcut fotbal. Pe la vârsta de 13, 14 ani, frații mei au văzut la televizor filme cu Bruce Lee, cu Van Damme și au vorbit cu tata să-i dea la karate. Au găsit un club în București și mergeau acolo, de două sau de trei ori pe săptămână. Plecau după-amiază cu trenul și se întorceau la 12 noaptea. A fost destul de greu. Așa a început povestea. Era un club de cartier atunci. După aceea, când s-au făcut mai mari, au mers la Dinamo.
Într-un interviu pentru ProTv, unul dintre frații dumneavoastră, Traian Iancu, spunea că, de multe ori, la concursuri trebuia să luptați între voi.
D.I.: Da.
Și totuși, ați rămas uniți.
D.I.: Da. Prima oară au făcut karate la altă federație, era full contact atunci. Adică aveai voie să atingi fața mai tare decât la Shito-Ryu, la semicontact. Și atunci, neexistând foarte mulți practicanți, de multe ori, fiind foarte buni amândoi, frații mei se întâlneau în finală. Emil cu Traian. Între frați e foarte greu. E imposibil să te lupți, practic. Stabileau de la început cine câștigă. De obicei, o dată unul și o dată celălalt. Eu nu m-am întâlnit cu frații mei în luptă. Ei doi se întâlneau mai des pentru că nu prea aveau adversari. Cu adversarii vorbeau de la vestiar, oponenții le ziceau să nu dea tare, e ok, tu o să câștigi. S-a întâmplat o dată să merg cu frații mei la un concurs și adversarii lor capitulaseră încă din vestiar. Îi spuseseră lui Traian sau lui Emil să dea ușor, că o să fie bine.
Cât de mult trebuie să te antrenezi ca să rămâi mereu în formă ?
D.I.: Depinde la ce formă ajungi, depinde ce obiective ai. În principiu, dacă te antrenezi de două, trei ori pe săptămână, îți păstrezi forma. Dar, dacă se apropie un concurs, un campionat, e bine să te antrenezi de trei, patru, cinci ori pe săptămână. Între campionate se mențin cam două, trei antrenamente pe săptămână, având în vedere că nu se câștigă foarte mulți bani din asta și trebuie să și muncești. Nu-ți permiți să vii la antrenament de cinci ori pe săptămână, cum ar trebui. Când se apropie un concurs, cu o lună, două înainte, depinde de campionat, dacă e național sau european, se vine de cinci ori la antrenament și se muncește foarte mult.
Lucrați cu diverse grupuri de oameni, de vârste diferite. Eu chiar am fost la câteva dintre aceste antrenamente, care erau cu elevi de școală generală. Tocmai aceștia sunt, de obicei, foarte zglobii. Cum reușiți să țineți în frâu 30 de copii care aleargă în toate direcțiile?
D.I.: Sunt mai multe metode. E foarte important cum debutează relația între sensei și copil. E foarte bine să înceapă exact cum dorești tu și să menții cursul stabilit. De multe ori, copiii vin cu o oarecare timiditate la primele antrenamente și trebuie să profiți de asta, să te impui în fața lor. Dacă nu o faci de la început, e foarte greu după aceea. Important e ca atunci când lucrezi cu un copil, să-i dai și încredere, dar să-l faci să înțeleagă că este și mult de muncă și nu e doar un joc în parc. Copiii trebuie să facă diferența între antrenament, munca de la început și cele cinci minute de joacă de la sfârșit. Antrenamentul este structurat în trei părți: încălzirea, pregătirea și relaxarea de la final. Primele părți sunt foarte importante și copiii de foarte multe ori nu conștientizează acest lucru. Ei se gândesc la partea finală. E foarte important, ca antrenor, să-ți menții programul.
Acum locuiți la Stockholm. V-a lipsit vreodată nebunia orașului București ?
D.I.: La început, când am plecat, nu mi-a lipsit, sincer să fiu. A fost ok. Dar, într-adevăr, după câteva luni, începi să-i simți lipsa, mai ales că acolo e și alt climat, aici e un pic mai cald. Mâncarea e total diferită și începi să simți lipsa faptului că nu ai o shaorma la colțul blocului, la ora 12 noaptea, că nu ai un centru vechi unde să ieși cu prietenii în weekend, joi sau vineri.
Sunt șocată! Sensei, mâncați shaorma? Eu credeam că măncați doar legume la grătar.
D.I.: Mâncam shaorma când eram în București. Acum nu mai pot să mănânc. Da, într-adevăr, s-a întâmplat să mai mănânc o dată la o lună, două, o shaorma, chiar și o pizza la colțul blocului. Mai ai aici un magazin non-stop, de unde să poți cumpăra ce ai nevoie și la două noaptea, ceea ce nu găsești în Stockholm. Aici mai ai un parc pe unde poți să te plimbi în timpul verii în șlapi și în șort, ceea ce nu poți să faci în Stockolm. Mi-a lipsit mâncarea, într-adevăr. După câteva luni începi să simți lipsa mâncării de acasă și a ieșirilor cu prietenii.
Ce mănâncă nordicii ?
D.I.: Ei mănâncă mai mult paste, pește, salate, grătare, cam asta. E ok, doar că noi, fiind obișnuiți cu ciorba românească și alte mâncăruri tradiționale, friptura la cuptor sau alte lucruri, începem să le simțim lipsa.
Ce părere au nordicii despre români, au auzit ei de România ?
D.I.: Au început să audă din ce în ce mai mult, din păcate, însă nu întotdeauna de bine. Au o părere bună despre muncitorul român care vine, lucrează și își vede de treaba lui. Din păcate, însă, vin și foarte mulți români care se ocupă de alte lucruri, cum ar fi furatul din magazine, furatul de telefoane și carduri. Mai sunt și cerșetori un pic cam agresivi.
Din păcate, au plecat și mulți români de treabă, și-au găsit un salariu mai bun și un mediu prielnic pentru a face ceea ce-și doresc. De multe ori, în București, ți se pun piedici când încerci să faci ceea ce-ți dorești. Oricum, odată plecat, simți lipsa Bucureștiului. Majoritatea prietenilor mei care sunt acolo doresc să revină în București pentru că aici au trăit și le lipsește spiritul ăsta, atmosfera asta, pe care nu o găsești oriunde.
Care ar fi cele trei locuri din București pe care le preferați ?
D.I.: Centrul vechi, cu toate că îmi plăcea mai mult acum 7, 8 ani. Partea dinspre Victoriei a centrului vechi, străzile de acolo și cluburile din zona aceea erau un pic diferite. Era o stradă foarte interesantă în zona Victoriei, către hotelul Radisson Blue. Nu mai știu exact cum se numește strada, care avea foarte multe cluburi, unde veneau mulți străini, și era diferit față de ce se întâmplă acum. Îmi place Parcul Herăstrău, unde mai mergeam să mă plimb, mai alergam, mai dădeam o tură. Și cartierul meu, Titan, cu tot ceea ce presupune el, de la pizzeria din colțul blocului, ca să nu-i zic shaormerie, având în vedere că mâncam mai mult pizza de la ei, până la parcul Titan. Îmi place cartierul, în general, cu străzile lui.
