Marcelo Nisinman, compozitor: „A fost foarte emoționant să revin după atâția ani și să concertez în sala Palatului Bragadiru.”

Tango, mai precis, DaDaTango a fost tema concertului organizat la Palatul Bragadiru, la început de noiembrie, în cea de-a noua seara a festivalului SoNoRo, aflat la a XIV-a ediție, o ediție binevenit de excentrică, dedicată dadaismului. Protagonistul serii a fost compozitorul Marcelo Nisinman, un virtuoz al bandoneon-ului, care ne-a împărtășit emoția de a reveni în frumoasa sală festivă a Palatului Bragadiru, unde a concertat pentru prima data, acum mai bine de 9 ani, în cadrul SoNoRo. Am vorbit despre cât de mult se aseamănă Bucureștii noștri doldora de dadaism cu îndepărtatul Buenos Aires, orașul său natal. Desigur, am stăruit nițel și asupra poveștii tango-ului, acest „gând trist care dansează”, după fericita formulare a unui anume domn Jorge Luis Borges.

Cum ai acceptat invitația la festivalul SoNoRo?

 Am mai fost la SoNoRo, iar din punct de vedere artistic există aici foarte multă libertate pentru mine, pentru muzica mea. Am avut ocazia să mă reîntâlnesc cu artiști valoroși. A fost foarte emoționant să revin după atâția ani și să concertez în sala Palatului Bragadiru. Aici am concertat pentru prima dată la SoNoRo, când festivalul se afla abia la a doua ediție. Mi-au plăcut foarte mult luminile, acustica, publicul foarte atent, ambianța festivalului, dar și atmosfera orașului care se aseamănă cu Buenos Aires, orașul meu natal. Mă simt ca acasă când vin aici. București este foarte vivace, totul e mereu deschis, spontan și animat. Poate că iarna e mai friguroasă la voi, dar acest început de noiembrie bucureștean a avut o climă ca la Buenos Aires.

De la ce vârstă ai ales să cânți la bandoneon?

Primii 6 ani din viața mea au fost normali, după care bandoneon-ul a devenit o parte din mine extrem de importantă. Tatăl meu își dorea să învețe acest instrument, dar până la urmă am reușit eu să cânt. Nu era un muzician, dar provenea dintr-o familie care a iubit dintotdeauna muzica, o familie originară din Chișinău. Bunicul meu s-a născut la Chișinău, pe vremea când Moldova făcea parte din Imperiul Rus. De la 16 ani am inceput să particip la concerte și să lucrez cu tango-ul, la Buenos Aires.

Într-un interviu ai spus că ai început să înveți limba germană pentru a înțelege mai bine cum funcționează bandoneon-ul. Cum ai făcut această asociere?

Da. Instrumentul e de origine germană, iar în mod bizar, claviatura e foarte haotică. Mă gândeam că nu stă în caracterul german o astfel de trăsătură, dar și în gramatica limbii germane există multe lucruri care nu sunt logice.

În seara festivalului SoNoRo, dedicată tango-ului, pe lângă compozițiile proprii, ai interpretat și unele piese semnate de Astor Piazzolla, care ți-a fost amic. Cum l-ai cunoscut?

Mi-a fost ca un „padrino”, m-a ajutat foarte mult. A fost ideea tatălui meu, să mergem, ca doi „kamikaze”, să-l vizităm la casa lui de vacanță din Uruguay. Aveam 16 ani la acea vreme. Era o fire foarte generoasă și curioasă. Am păstrat legătura și ne întâlneam des la Buenos Aires, ieșeam la pescuit și vorbeam, evident, despre muzică.

Și tatăl lui Piazzolla a avut aceeași idee, când și-a dus fiul acasă la legendarul Carlos Gardel, nu?

Exact așa s-a întâmplat.

Cum te inspiri când compui?

Inspirația există sau nu există. Sunt obișnuit să scriu mereu pentru orchestră, e ca o meserie, ca o profesie. Totul se bazează pe munca depusă zi de zi, la care se adaugă inspirația. Nu am vrut să ma limitez doar la lumea tango-ului. Mi-am dorit mereu să descoper lucruri noi, alte culturi, alte limbaje.

Călătorești foarte mult, iar în prezent locuiești în Basel, Elveția. Există vreo cultură de care te simți atașat în mod special?

Am rămas în Elveția pentru că acolo am foarte multe proiecte la care lucrez. În Basel, am studiat compoziția cu maestrul Detlev Muller-Siemens. Călătoriile sunt interesante pentru că îți ocazionează noi explorări, dar fiecare dintre noi avem o identitate pe care ne-o conferă experiența de viața, dar și familia, despre care îți spuneam că provine din Chișinău, din partea tatălui, iar din partea mamei, din Varșovia. Aceste legături cu Europa de Est continuă să mă influențeze, să mă inspire. Bunicii mei nu mi-au povestit prea multe despre viața lor din acele vremuri tragice pentru Europa de după război. Ei au imigrat în Argentina înaintea războiului, însă o parte din rudele lor au rămas în Europa. Am interpretat această tăcere ca pe o suferință. Chiar dacă nu au fost victime directe, războiul a fost un dezastru pentru ei, pentru toată lumea, de altfel.

Crezi că muzica poate restitui o voce unor astfel de tăceri?

Sigur că da. Muzica se îngrijește de inimile, de sufletele noastre. Tot ceea ce nu se poate spune prin cuvinte, poate fi exprimat prin muzică într-un mod mult mai profund, mai creativ și mai frumos. Chiar dacă aparține unui oraș ca Buenos Aires, muzica tango are o legătură foarte profundă cu Europa. Era muzica imigranților europeni, de unde și faptul că e impregnată cu atâta melancolie.

Ai compus și tu o piesă foarte amuzantă, intitulată „Argentinos en Europa”...

Da. M-am inspirat după o istorioară scrisă cu foarte multă ironie de Roberto Arlt, un excelent scriitor argentinian, un specialist al culturii din Buenos Aires. La acea vreme, vacanțele petrecute în Europa deveniseră o modă pentru argentinienii bogați, care se întorceau din aceste călătorii cu tot felul de povești exagerate despre peripețiile lor europene. Mă amuz mereu când recitesc acest text.

Cum ai descrie, în spirit dadaist, orașul București sau Buenos Aires?

Cred că București are o arhitectonică incredibilă: la doi pași de peisajele comuniste dai de o casa micuță sau de o bisericuță în mijlocul unor clădiri moderne foarte înalte. E mixtul dadaist al istoriei. Cât despre Buenos Aires, denumirea în sine a orașului e dadaistă, ținând cont că aerul e foarte poluat. Ar trebui să se numească „Malos Aires”.(râde)

Mi-au plăcut foarte mult luminile, acustica, publicul foarte atent, ambianța festivalului, dar și atmosfera orașului care se aseamănă cu Buenos Aires, orașul meu natal. Mă simt ca acasă când vin aici.

Marcelo Nisinman, compozitor

Fotografii: Mădălina Spulber

Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.