Mâinile medicilor par o extensie a „mâinilor” lui Dumnezeu

„Interiorul corpului este o lume ascunsă, închisă. Incursiunea în propriul corp este gestul de maximă intimitate, cu nivelul cel mai ridicat de intruziune, dar pe care îl încredințăm unui om necunoscut: chirurgul. Amintirile și memoria  momentului nu se mai înregistrează în conștiența adormită. Un întreg mister este menținut în jurul acestor spectacole cu casa închisă: operațiile. Nu știm niciodată ce se întâmplă în spatele ușilor albe. Mâinile medicilor par o extensie a „mâinilor” lui Dumnezeu. Rolul meu este să aduc amintiri din întuneric, din corpurile închise ale oamenilor, din sălile de operație sterile, fără ferestre, fără alte porți către lume, în afară de fotografii…”(Cristina Bobe).
 

Fotografia medicală are menirea de a aduce, așa cum spune Cristina Bobe, „amintiri din întuneric”, de a ne prezenta ceea ce se întâmplă cu corpul nostru în timpul unei operații sau de a urmări evoluția unei boli. În timp ce în România se află la nivel de pionierat, prin însăși Cristina Bobe și platforma ei www.fotografiemedicala.ro,  în țări precum Anglia sau în S.U.A. există facultăți de fotografie medicală (Clinical Photography BSc Honours, University of Westminster). Din 2012 și până astăzi, Cristina a realizat proiecte precum „IN- ANIMA- TE OBJECTS”, unde a prezentat momente și echipamente din timpul unei operații pe cord deschis a unui copil de nouă luni; „Gentle Violence”, o expoziție cu fotografii din timpul operațiilor pe inimă, care a avut premiera la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, în 2014, iar în 2015 a fost prezentă la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, în cadrul Photo Romania Festival sau proiectul „Patience is not for patients” o campanie inițiată de Alianța Pacienților Cronici din România, la care au participat mai multe persoane publice.

Ce este fotografia medicală?
Fotografia medicală este, în primul rând, un document medical. Activitatea fotografilor medicali constă în realizarea unor imagini precise, obiective și relevante care completează foaia de observație clinică, împreună cu rezultatele paraclinice. Spitalele care funcționează în sisteme performante de sănătate, precum cele din Marea Britanie și S.U.A, dispun de baze de date extinse care înregistrează evoluția fiecărui pacient, a tratamentului aplicat, dar și manifestările bolilor înaintea tratamentului. Fotograful medical este responsabil de producerea tuturor acestor imagini, precum și de administrarea bazelor de date. Fotografia medicală este folosită și ca instrument didactic în pregătirea studenților. Dar pe lângă valențele științifice, fotografia aplicată în medicină poate avea un caracter social (documentar) și artistic.

Din câte știu, ești singura din România care realizează acest gen de fotografie?
Într-un fel da, deși fotografii în operații s-au mai făcut în nenumărate rânduri. Practic, nu fac fotografie medicală, în sensul pe care în Anglia îl are acest domeniu. La mine se manifestă mai mult latura artistică, adică pregătirea mea în domeniul artelor și a filosofiei, la intersecție cu medicina. Fotografia medicală, în accepțiunea clasică, trebuie să comunice, în primul rând, o informație medicală și nu neapărat o emoție. Fotografia medicală tehnică prezintă pacienți cu anumite leziuni, cu anumite simptome care devin vizibile pe corp (în specialități precum dermatologia, chirurgia estetică, ortopedia). În alte țări, acești pacienți sunt trimiși de medici către departamentul de fotografie medicală din spital, unde li se fac fotografii tehnice. Există un protocol care stabilește la ce distanță să stai de pacient, ce unghiuri să cuprinzi etc. Asta se învață la facultatea de fotografie medicală. Ulterior, imaginile obținute sunt anexate dosarului medical și completează fișa pacientului. Cu ajutorul lor este urmărită evoluția unui tratament sau a unei boli.
 

Motivul pentru care nu fac fotografie tehnică este pentru că, momentan, nu am cunoștințele necesare pentru așa ceva. Altfel aș face și deja exersez în sensul acesta. În România sunt câțiva medici, în special chirurgi (chirurgie plastică și reparatorie), care sunt autodidacți în ceea ce privește fotografia medicală și care respectă protocoale internaționale în realizarea propriilor imagini cu pacienții, pe care le și arhivează ulterior. Până în anii ’80 au mai existat în țară spitale care lucrau în mod constant cu fotografi. Îmi vine în minte acum și o serie de imagini cu pacienți de la un spital din Iași, realizate de Nestor Heck, cel care a făcut și una dintre fotografiile lui Mihai Eminescu. Acum sunt din ce în ce mai mulți medici stomatologi care urmează cursuri de fotografie dentară, pentru a o aplica la cabinet, în comunicarea cu tehnicianul dentar. Eu vin în completarea acestor persoane cu ceva deosebit, în sensul că mă preocupă foarte mult abordarea estetică și documentară a universului medical, iar prin asta mă și diferențiez. În România mai cunosc doar un proiect oarecum similar, seria de fotografii cu un făt avortat, realizată de Narcis Virgiliu. Sunt imagini extrem de puternice din punct de vedere emoțional care pot fi văzute pe blogul lui.

Trebuie să recunosc faptul că nu mă gândisem deloc la fotografiile pe care le făceam ca la niște obiecte de artă, care ar putea alcătui o expoziție într-un muzeu. Știam că ceea ce făceam nu era fotografie tehnică, că un pic din sensibilitatea mea este prezentă în aceste fotografii, dar atât. Povestea a luat o turnură diferită după ce am cunoscut-o pe Ilina Schileru, care a ales o fotografie de-ale mele pentru ediția din 2013 a Ebienale - Bienala de artă contemporană a Festivalului George Enescu, și după ce am fost contactată de Laura Coltofean, muzeograf la Muzeul Brukenthal, care m-a invitat să expun la Sibiu. Atunci mi-am pus problema de a privi aceste fotografii ca obiecte de artă și cu ocazia aceea m-am gândit să dezvolt un concept. Așa a luat naștere proiectul Gentle Violence, o serie de expoziții care prezintă, în timp, diferite părți și componente ale corpului. Prima ediție, cea dedicată inimii și chirurgiei cardiovasculare, a avut loc la Muzeul Brukenthal, în 2014, unde am avut bucuria să colaborez cu dr. Horia Mureșian, șeful secției de chirurgie cardiovasculară de la Spitalul Universitar de Urgență din București, care a completat expoziția cu imagini ale inimii și structurilor sale delicate și cu Sebastian Florea, sound designer, care a realizat coloana sonoră, o compoziție de 30 de minute prin care vizitatorii sunt purtați în imaginarul unei operații pe cord.

Care a fost scopul tău? Ce te-a determinat să faci asta?
Este o mică poveste în spate. Nu știu dacă e bine să o zic. Nu aș fi avut probabil nicio legatură cu medicina dacă nu aș fi întâlnit o anumită persoană în perioada în care lucram la HotNews, un medic cardiolog. La un moment dat, am ales să fac trecerea de la tura de noapte, în care mă ocupam de știrile externe, la cea de zi, în care îmbrățișam un domeniu nou: presa medicală. Această alegere era influențată și de medicul despre care spuneam, de dorința mea de a-l înțelege pe el și lumea în care se învârtea. Așa am început să fac interviuri cu medici, să pătrund tot mai mult în spitale, până în punctul în care am fost chiar și un fel de voluntar în camera de gardă. Toate descoperirile mele din acea perioadă legate de oameni m-au destabilizat profund. Mi-am dat seama că ceea ce fac medicii are foarte mult sens, în comparație cu munca mea de jurnalist. Mi se părea că activitatea mea din fața calculatorului nu aduce nicio schimbare în lume. Eram într-un fel de criză existențială și habar nu aveam pe ce drum să o apuc, așa că, după ce m-am tot frământat, am luat decizia să plec de la HotNews și să mă pregătesc pentru admiterea la Medicină. Cele câteva luni rămase până la examen nu mi-au fost suficiente, motiv pentru care am picat admiterea. Știu că aveam telefonul închis și m-am așezat pe o bancă, în parcul de la Eroilor, unde am plâns până m-am descărcat. Apoi am sunat câteva persoane din familie să le spun că nu am intrat, după care mi-am închis din nou telefonul și așa l-am ținut o bună bucată de timp. Știa destul de multă lume de schimbarea pe care voiam să o fac și nu eram pregătită atunci să îmi asum un eșec. După examen, au fost câteva luni în care nu știam ce cale să iau. Mă hotărâsem, nu chiar cu toată inima, să nu mai dau încă o dată la Medicină. La o privire mai rece, mi-am dat seama că era o decizie care necesita foarte mulți bani și pe care nu știu cum aș fi putut să o suport financiar. În fiecare zi mă întrebam ce să fac, așa că, la un moment dat, am făcut o căutare pe Google cu două cuvinte cheie care enunțau preocupările mele din acea perioadă: medicina și fotografia. Așa am descoperit fotografia medicală și de atunci, încet-încet, mai pun câte o cărămidă la acest proiect. La început, când doar ce descoperisem acest tip de fotografie și când mă tot documentam, sufeream din pricina faptului că nu mai lucram în presă și nu mai aveam nicio autoritate de a mai participa la operații. Însă l-am descoperit pe dr. Halpern Rafael pe Facebook, din câte îmi amintesc, căruia i-am scris că aș fi interesată să particip la o operație pentru un proiect care urma să fie lansat, deși atunci nu știam cum și în ce împrejurări. Dumnealui m-a primit de mai multe ori, motiv pentru care îi sunt foarte recunoscătoare. De atunci am tot participat la operații, inclusiv în perioada în care am lucrat ca PR la MedLife, iar platforma am lansat-o la TEDMED Live Iași, în 2013. Mai târziu, am avut ocazia să vizitez și câteva spitale din Londra, în timpul unei călătorii pe care am făcut-o anul trecut, în decembrie. Spitalele de acolo au propriile studiouri foto, cu tot echipamentul necesar, cu fotografi, graficieni, videografi. Au un fel de mică agenție în interiorul spitalului.

Românii sunt pregătiți să viziteze expoziții cu fotografie medicală?
Nu știu exact, dar la Sibiu, la Bruckenthal, au fost în jur de 1000 de vizitatori, iar acolo aveam un caiet în care cei care vizitau își puteau scrie impresiile. Feedback-ul a fost unul foarte bun. Imaginile sunt un mijloc de a te teleporta într-o operație de-a ta imaginară, te pui în situația în care tu ai fi fost pacientul. Mulți au scris că expoziția i-a ajutat să înțeleagă ce s-a întâmplat cu ei în timpul operației prin care au trecut. 

Cu expoziția de la Photo Romania Festival, cea de la Cluj, ne-am suprapus cu Noaptea Muzeelor, eveniment care a atras foarte mulți vizitatori. Eu am stat în sala de expoziție fără să am un ecuson, așa că nimeni nu știa că sunt autorul fotografiilor. În felul acesta am putut să culeg niște reacții sincere, care erau chiar foarte variate. Concluzia mea este că femeile sunt mai interesate de acest gen de fotografie, în timp ce bărbații sunt mai temători. Studenții, pe de altă parte, erau foarte curioși în legătură cu fotografiile domnul dr. Horia Mureșian. Dumnealui a prezentat imagini cu diferite inimi ale unor pacienți care au decedat, inimi pe care le-a disecat și fotografiat pentru a le studia și pentru a le include într-un atlas, cred, unic în lume: The clinical anatomy of the coronary arteries. Cartea răspunde unei mereu adresate întrebări la congresele internaționale de anatomie și de chirurgie cardiacă și anume, dacă mai există aspecte necunoscute sau incomplet descrise ale anatomiei cordului uman, și acoperă domenii mult mai largi decât stricta prezentare clasică de până acum.

Când te cunoaște cineva, sau doar te vede, e foarte greu să facă astfel de conexiuni între tine și luciditatea, detașarea ta față de operații.
Faptul că pot să merg la o operație, să fac fotografii, pentru mine e o compensație sufletească a eșecului de a nu fi medic. E un privilegiu să am un motiv întemeiat de a fi în sala de operație. La asta se adaugă curiozitatea față de ființa umană, cu tot ceea ce implică ea. Ai spune că această carcasă, corpul, ne definește și că incursiunea unui medic în interiorul nostru e ceva extrem de intruziv. Fizic, teoretic, chiar este, dar într-o operație nu am întâlnit niciodată un om, ci doar un pacient. N-am văzut niciun suflet, ci doar o inimă care bate sau nu. Și mai este un aspect. Cred că oricât de sensibil ai fi, într-o operație pierzi ideea că asiști la incursiunea în corpul unui om. Din motive de igienă, în timpul unei operații, pacientul este acoperit aproape integral cu câmpuri sterile, niște folii care protejează împotriva microbilor. Eu cred că rolul acestor câmpuri sterile este și acela de a-i ajuta pe medici să se concentreze la partea mecanică a unei operații. În operație chirurgul nu vede fața pacientului, aceasta fiind acoperită. Cum fața ne conturează, în măsura cea mai mare, identitatea, atunci pe moment ai tendința să uiți că pe masă se află un om. Te concentrezi strict asupra singurei zone neacoperite, zona care trebuie operată și totul capătă, într-adevăr, un caracter mecanic. Chiar și eu, care stau pe margine, simt acest lucru.

Site-ul tău arată foarte bine, pare să fie o întreagă echipă în spate.
Cristina Bobe Photography înseamnă doar eu și atât. Fotografie medicală se restrânge tot la mine, dar e adevărat că mai am colaboratori (asistent foto, editor, curator, un specialist în Social Media și încă o persoană care mă mai ajută să aranjez cadrele, un fel de scenograf). Site-ul, de exemplu, mi l-am făcut singură. Când pleci la drum pe cont propriu înveți să faci foarte multe lucruri noi, pentru că nu îți permiți să plătești pentru toate serviciile de care ai nevoie. M-am obișnuit să vorbesc despre proiectul acesta ca și cum ar fi rezultatul unei echipe foarte mari, pentru că am convingerea că așa o să și fie.

Cine ești tu? Cum te descrii? Ce te reprezintă pe tine: fotografia, scrisul, pentru că îți place și să scrii?
Cred că doar indirect pot face o descriere. Dacă m-aș defini prin activitatea pe care o fac, pot spune că sunt fotograf. Dar parcă, totuși, nu mă simt fotograf pentru că este un drum lung pe care îl mai am de parcurs pentru a spune cu lejeritate că asta sunt. Despre calitatea de artist, nici nu mai spun. Sunt un om care aspiră la multe lucruri. În ceea ce privește scrisul, scriu din clasa a șasea, de când am înființat o redacție în Brașov a ziarului Pupăza din tei, un ziar național scris și manageriat de copii.

Despre ce scriați în acel ziar?
Ne revoltam față de profesori, de școală, erau subiecte serioase, dar tratate în maniera noastră, specifică vârstei. Acum dacă mă uit peste textele de atunci, aproape că mi se face rușine să le mai citesc. Noi încercam să fim amuzanți și chiar eram într-un fel. Ceea ce mă bucură e că ne-am găsit acel spațiu în care ne puteam exprima chiar liber. Nu făceam parte dintre copiii aceia care publică poezii și compuneri în revista școlii. La un moment dat ne-am desprins de ziarul Pupăza din Tei și am stabilit o colaborare cu un ziar local (din Brașov, orașul în care locuiam): cotidianul Obiectiv. Cuvântul nostru ajungea la un public mult mai mare, iar ceea ce scriam chiar era foarte sincer. Libertatea și entuziasmul cu care lucram atunci nu le-am mai atins decât acum, cu fotografia (și cea medicală, și cea de studio), în care investesc aceeași pasiune și forță din copilărie.

Pari genul de persoană puțin atipică, în sensul că îți place să faci lucrurile pe care nu le face toată lumea, exemplul fiind și fotografia medicală.
Da, pot să confirm, deși nu cred că o fac în mod conștient.

Hai să vorbim puțin de proiectele tale. In-Anima-Te OBJECTS, spune-mi mai multe despre acest proiect.    
A fost proiectul de disertație la Universitatea Națională de Arte. Proiectul a fost gândit astfel: o serie de fotografii cu obiecte reci, tăioase, printate la dimensiuni mai mari (60x90 cm). Lângă ele, am așezat o fotografie mult mai mică în care apare un copil de nouă luni, la finalul operației pe inimă care urma să îi salveze viața. Folosindu-mă de această fotografie atât de mică, forțam vizitatorul să se apropie și să descopere o emoție de fapt foarte mare. Până să vezi copilul nu știai ce e cu obiectele acelea reci și tăioase.

Gentle Violence - proiectul ce a fost expus și la Muzeul Brukenthal.
Acesta cuprinde o serie de expoziții anuale dedicate fotografiei artistice în domeniul medical, prin care corpul uman și actul chirurgical sunt reinterpretate estetic. Prima ediție a avut loc în 2014 la Muzeul Bruckenthal și a fost dedicată inimii. Între timp expoziția a mai fost prezentată și la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, la Photo Romania Festival, iar acum ne pregătim pentru a o aduce și în București. Următoarea ediție Gentle Violence va fi axată pe chirurgia plastică și va avea premiera tot la Brukenthal, în 2016.

Alt proiect: Patience is not for Patients
Acum doi ani a fost o campanie inițiată de Alianța Pacienților Cronici din România prin care se dorea sensibilizarea autorităților și a opiniei publice în legătură cu problema reactualizării medicamentelor compensate. M-au contactat și am realizat împreună cu un coleg, Radu Oprea, portrete ale pacienților care sufereau de boli cronice: bătrâni, copii cu boli grave, de la Spitalul Fundeni etc.. Cu aceste fotografii s-a organizat o expoziție la World Trade Center, în București, și un marș tăcut în care mai multe persoane publice au purtat fotografiile făcute de noi prin București.

Și pentru că suntem la merg.in București, ce reprezintă Bucureștiul pentru tine?
Sunt seri în care merg pe stradă și îmi vine să pup asfaltul, așa de bucuroasă sunt că mă aflu aici!  Pentru mine Bucureștiul a fost și este un oraș în care mă pot manifesta liber. În Brașov, dacă ieși pe Republicii, e imposibil să nu te întâlnești cu cel puțin trei oameni cunoscuți, aici, în schimb, poți să te pierzi. În București ești singur printre oameni, exact ceea ce iubesc eu.

Când lucram la HotNews, locuiam în mansarda unei case vechi, foarte frumoase, din rondul care lega Grădina Icoanei de Parcul Ioanid. A fost cea mai frumoasă locuință în care am stat, deși, obiectiv judecând, nu aveam cele mai bune condiții de trai acolo. Am sacrificat confortul pentru zona aceea, care mă inspira în fiecare zi. În acea perioadă mi-am cumpărat primul DSLR și am început să acord mai multă atenție fotografiei și tot atunci mă pregăteam pentru admiterea la Medicină. Altfel, iubesc foarte mult Herăstrăul, cred că este cel mai frumos parc din lume! Era o vreme când mergeam zilnic acolo și stăteam în jur de o oră numai ca să privesc valurile acelea mici de pe lac. Timp de un an am alergat aproape zilnic în Herastrău. Făceam una sau două ture, iar o tură are 5,8 km. Îi știu toate cotloanele și totuși nu m-am plictisit de el. Mi se pare că acest parc arată altfel în diferite momente ale zilei, iar seara, când ies la alergat, îmi place că te îmbracă întunericul. Nu te mai recunoaște nimeni. În plus, poți alerga liniștit la 12 noaptea, fără să îți fie teamă de câini sau de alte eventuale pericole. Tot în Herăstrău îmi luam și manualul de biologie și în timp ce mergeam, citeam cu voce tare din carte. Se apropia admiterea și nu îmi mai păsa de ceea ce ar fi putut crede oamenii care mă vedeau. Am foarte multe amintiri personale în Herăstrău, inclusiv zile de naștere organizate acolo, la picnic.
 

Din București îmi mai plac zonele Armenească, Romană, Victoriei, Aviatorilor, Floreasca. Am constatat că de câțiva ani mă mișc în mod frecvent pe marginile și în interiorul unui triunghi: Romană-Ștefan cel Mare-Aviatorilor.