Livia Cimpoeru: „Bucureştiul nu-i un oraş bun pentru a creşte un copil”

Livia Cimpoeru şi-a trăit cei mai frumoşi ani în Drumul Taberei şi are amintiri despre cum se creau comunităţi de copii în faţa blocului, despre cum se descurcau copiii singuri, în gaşcă, despre cum se ajutau între ei, despre cât de verde şi liniştit era cartierul acum treizeci şi ceva de ani, despre o altă lume, pierdută. Cea de azi, a mamei care a devenit, este şi mai împlinită. Are un băiat. La 39 de ani, după ce i s-a spus că nu poate avea copii, e un miracol. Mai are un câine husky care nu mai doarme cu familia în pat de când a venit pe lume Tudor. Dar îl iubeşte la fel, în ciuda fobiei lui, aceea de a nu rămâne singur niciodată în casă. Şi chiar dacă i-a mâncat o uşa masivă, de lemn.
 

Azi locuieşte pe Ştirbei Vodă, vizavi de Direcţia Naţională Anticorupţie, pe scurt DNA. Din acea parte a locuinţei unde omul se duce singur când se duce, prin geamul mic, tânăra mama îi vede toţi „invitaţii” procurorilor. Iată un privilegiu pe care nu-l are oricine! A lucrat ca jurnalist la „Evenimentul Zilei” şi la „Green Report”, dar şi la Vier Pfoten. Are alte priorităţi acum şi nu simte că noul rol îi răpeşte prea mult din ce avea înainte de Tudor. Este relaxată, grijulie şi foarte informată.
 

Este fascinant câte chestii vezi. În primul rând, văd copiii pe care înainte nu-i vedeam. Chiar dacă eram pregătită de cinci ani să am copil, nu-i percepeam. Nu am fost niciodată genul mămos, înnebunită după copii, de asta îi înţeleg pe cei care nu au copii şi care nu prioritizează chestia asta. Adică, efectiv, pentru ei partea asta de viaţă nu există. Am avut un şoc de 1 Iunie, când am ieşit în parc. Nu credeam că există atâţia copii. Acum văd şi bordurile. Evident ştiu fiecare piatră, le-am învăţat pe traseul obişnuit. Şi mai ales, ce e mai dramatic, trotuarele înguste pe care sunt maşini, care sunt absolut horror. Ieri, am avut o criză de nervi aproape. Am ieşit din casă şi (eu stau chiar lângă DNA), maşinile erau parcate perpendicular pe trotuar pentru că a fost Ponta „să dea cu subsemnatul”. Nu aveam cum să înaintez. Singura variantă ar fi fost să ies în bulevardul Ştirbei Vodă, unde se circulă nebuneşte. Evident aş fi fost considerată o mămică nebună, kamikaze, care-şi pune copilul în pericol. Singura soluţie a fost să traversez acel bulevard prin loc nepermis, dar am pândit să nu vină maşini. I-am pus stiker în parbriz cu „Ai parcat ca un bou!”, pentru că aveam la mine, întâmplător. Mă voi înarma cu aceste stickere, poate că aşa vor înţelege.
 

Remarc o solidaritate între femei. Inclusiv încă din perioada gravidităţii am remarcat asta. Îmi zâmbeau. E un zâmbet complice. Îţi dai seama imediat că şi ele au copii. Lumea te întreabă: „e băieţel?”, „câţi ani are?”. E foarte haioasă chestia asta. La partea masculină e simplu: dacă înainte se mai uita câte unul, acum nu, gata, s-a terminat (râde!). În general, e o experienţă pozitivă.
 

Acum sunt atentă la toate locurile de joacă şi îmi imaginez la ce o să vin mai târziu când fiul meu va fi mai mare, dacă e periculos sau la ce leagăn să mă opresc. Ce îţi spuneam şi mai devreme, la copii sunt atentă. La cărucioare. Acum le compar. Sunt ca un bărbat care şi-a luat maşină şi îmi compar jucăria. Mă uit la toate oportunităţile pentru copii. Tot ce văd acum văd prin filtrul ăsta. Am un soi de ochelari de cal.
 

Asta. Pentru că avem şi câine şi trebuie să stăm la o masă de unde putem ieşi oricând. Să nu-i deranjăm pe ceilalţi nici cu câinele, nici cu copilul. Sunt de părere că, dacă copilul plânge, mă retrag, nu vreau să chirăie nimănui în cap. Ceilalţi vin să se relaxeze şi trebuie să stăm ceva mai izolat.

 

Cât se poate de firesc. Suntem mai atenţi. Nu mai doarme cu noi în pat. Strâng mai des după el, am grijă să nu intre la Tudor în cameră. Partea proastă este că îi fură jucăriile. Am șase-șapte jucării la spălat. Pe unele le sfâşie. Argumentul cum că dacă am copil nu pot avea animal, la mine nu stă în picioare. Singurele argumente sunt cele de logistică. Nu mai am acelaşi timp ca să-l plimb afară mai des. Dar că animalul face rău copilului, nu. Dimpotrivă. Chiar citeam recent că prezenţa unui animal în casă le face bine, că sunt mai puţin predispuşi să facă alergii. Este un studiu dovedit. Dacă eşti atent, nu există riscuri. Pe de altă parte, eu nu sunt de acord cu imaginile astea idilice care se tot plimbă pe facebook, cu câini bot în bot cu copii. Sunt atâtea cazuri de copii sfâşiaţi de câinele familiei, care nu sunt de înţeles şi asta este exclusiv responsabilitatea părintelui.

Pe stradă, care sunt piedicile cele mai mari?

Maşini, borduri, excremente de câine. Eu am câine şi întotdeauna am pungile la mine. Dacă nu am, cer. Nu înţeleg de ce trebuie să suport mizeria altui câine.
 

Suntem atât de grăbiţi şi le-aş reproşa concetăţenilor că nu înţeleg ce-i trebuie unei mame cu cărucior. Ei consideră că e dreptul lor să treacă peste tine, nu se dau la o parte. Au intrat unii în cărucior.
 

Acum caut tot felul de oportunităţi care să includă şi copilul, distracţii pentru copii care înainte mi se păreau aiureli. Chestii legate de educaţia lui. Până acum un an nici nu visam la lucrurile la care mă gândesc acum. Credeam că în viaţa mea nu mai pot încăpea prea multe lucruri. Ei bine, încap. Înainte muream la serviciu, mă consumam foarte tare acolo. E adevărat că am avut meserii frumoase, jurnalist, PR, acum simt că aş trăda pe cineva. Acum, dacă revin la serviciu, mi s-a schimbat optica.
 

Da, mai ales că la mine a fost un miracol. Mi s-a spus că nu pot avea copii şi vestea cea bună a venit într-un moment în care eram deprimată. A fost o binecuvântare. Nu sunt genul care să mor după copii, dar am ştiut dintotdeauna că în viaţa mea vreau să existe un copil. Aş mai fi vrut unul, dar nu prea mai am timp. N-aş mai risca să am un copil la 40 de ani.
 

Nu e adevărat. M-au sunat mulţi. Am şi mulţi prieteni. Am ieşit şi la terasă. Am viaţă socială. Faptul că eu am copil nu-i obligă pe ei cu nimic. Am prieteni care au copii, dar nu m-a deranjat dacă unii dintre ei nu au ajuns să ne vedem.
 

Deloc. Bucureştiul nu e potrivit. Dacă aş putea, aş schimba oraşul. E oraşul meu natal. Am stat o vreme pe strada Braşov, în Drumul Taberei. În copilărie nu-ţi era frică de nimic. Era o legendă pe vremea aceea cum că veneau sectanţii să te ia, dar era doar un zvon. Mă jucam în faţa blocului până leşinam. În blocul din Drumul Taberei, fiecare familie avea copii. Unii câte şase, şapte. Părinţii celor mai mulţi lucrau la Apaca şi, chiar dacă ai mei se învârteau în alte cercuri, eu mă jucam cu copiii lor. Eram atât de uniţi. De prieteni. Mă întreb acum, azi, cu cine se va juca copilul meu? Stăm pe Ştirbei şi în blocul nostru nu e niciun copil.