Lari Giorgescu: „În Bucureşti ai mai mult de câştigat cu cât ai mai mult calm!”

 

Întâlnirea cu el a decurs clasic - interviu, întrebări şi răspunsuri -, apoi ne-am plimbat. Aş vrea să vă plimb puţin pe străzile pe care umblă cel mai des, aşa cum am făcut şi noi, la final. Începem cu sfârşitul.

 

Am pornit pe Arcului şi am sporovăit ceva, în timp ce Lari se oprea din când în când la câte o casă, un bloc, un rond, o biserică, o cârciumă sau cu vreun prieten de care s-a „lovit”. Cartierul Armenesc dogorea la ora 17.00, când am luat-o la pas.

 

„Eu locuiesc acum pe Colţei, dar am stat pe Spătarului. În 12 metri pătraţi. Asta e Popa Rusu. Pe Spătarului era o dependinţă a unui apartament de 200 de metri pătraţi, care-mi plăcea mult şi n-am avut bani să-mi închiriez o cameră acolo. Proprietarul spunea că nu se poate locui, şi totuşi am reuşit să o facem locuibilă şi am rămas cinci ani acolo. Uite, aici, e un apartament de închiriat”, îmi arată Lari o pancartă ce atârnă pe un bloc vechi. „Foarte mulţi locuiesc aici, deşi nu au utilităţi”.

 

Cotim pe strada Popa Rusu, la intersecţie, multe maşini, claxoane, nu ştii pe unde să mergi, maşinile parcă sunt bete, nu există marcaj în zonă. La numărul 21 e La Metoc, ceainărie. „Uite, şi aici puteam să ne vedem”. O grădină desprinsă din poveşti, parcă fermecată, cu boltă de ramuri verzi. Firma nu sare în ochi.

 

„Arată într-un mare fel. Iarna nu locuieşte nimeni, iar vara, doar vara, o aranjează pentru ceainărie. Nişte călugăriţe se ocupă de ea. Acum stau într-un bloc din ‘33 şi n-are termopane şi iarna, Aura, se simte atât de tare frigul. Consum mult gaz şi mă enervez”. Se vede plăcuţa cu Strada Speranţei. „Să-ţi arăt un rond foarte frumos”. Intrăm pe strada Bocşa.

 

„Salut, Andrei! Ce faci? Bine! Mă duc...”. Scurtă conversaţie cu Andrei Teaşcă de la Teatrul de Magie.

 

„Mergeam foarte des la Muzeul Theodor Pallady, Casa Melik. Ăsta a fost un şmecher, avea nişte domenii, turme. Acolo citeam vara, în curte. Mă ofticam că lunea, când eu eram liber, muzeul era închis”. Nervii, oftica... vedem mai târziu de unde se trag.

 

„Şi teatrul e închis lunea”.

„Da, dar eu eram liber lunea. Îmi venea să sar gardul. Mă întâlneam cu paznicul, care-mi atrăgea tot timpul atenţia. Îmi spunea că pot să stau cât vreau, dar mai în spate, să nu mă vadă copiii, ca să nu-şi dea seama că se poate intra şi să nu strice florile”.

 

Strada Maria Rosetti. „Aici, la Interbellico, se mănâncă o pizza extraordinară. Să nu te sperii. Nu prea îţi vine să intri. Vin foarte des aici cu colegii, mai ales iarna. E foarte puţin cunoscut. Dacă intri, interiorul e din anii ‘60. Soţia proprietarului găteşte”.

 

Ajungem la biserică, în sens giratoriu. E Biserica „Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Spiridon” – Popa Chiţu, monument istoric ctitorit la 1813, cu fresce realizate de Iosif Keber. Zidită la sud de o biserică mai veche. Friza continuă, cu 91 de ocniţe pictate cu sfinţi, a fost adăugată în timpul restaurării din 1975-1980. Aşa scrie pe placă.

 

Vizavi e un bloc. „Uite, acolo sus, au filmat «De ce eu?» Scena când procurorul se sinucide. Ultima scenă din film”.

 

Rond. Case în semicerc. Mergem pe Luca Stroici.

 

„Ţi se mai spune Îngerul blond?”.

„Mi s-a spus în mai multe feluri, într-adevăr. În regia Cătălinei Buzoianu am jucat chiar Arhanghelul Mihail, în „Ioana şi focul”. Cătălina Buzoianu a distribuit-o pe Dorina Chiriac în Ioana D’Arc şi mi-a zis: Tu o să fii Focul! Şi trebuie să fii mereu lângă ea. Eram ocortitorul Ioanei”.

 

Ne uităm la cornişe, la tâmplărie şi prin curţi. Unele par părăsite, altele au perdele ponosite la geamuri, unele elegante, proaspăt renovate.

 

„Într-un spectacol de-al lui Matei Vişniec, apropo de el, că l-ai amintit mai devreme, jonglam cu focul. De-abia învăţasem să fac lucrurile astea pe stradă. Am fost foarte bun la sport. S-a întâmplat. Când eram mic aveam multă energie şi tata m-a dat la tot felul de sporturi. Mai ales fotbal. După care, am venit în Bucureşti şi am început să dansez. Şi unor gagici de la Coregrafie le-a plăcut de mine. Şi mie de ele. Şi am avut o perioadă în care am dansat pentru toate gagicile de la Coregrafie. Am rămas foarte bun prieten cu una dintre ele, cu Simina. Aveam un duet cu ea şi într-o zi mă roagă să dau o audiţie. Vine Căciuleanu în Bucureşti, hai să dai audiţia asta cu mine. Te rog! Căciuleanu m-a cucerit imediat”.

 

O clădire în stil anglican. Suntem pe Toamnei. „O ştii?”

„N-am mai văzut-o”. Şi vorbim despre Căciuleanu.

„A venit cu nişte concepte incredibile. Despre foaie albă, punct zero...Vorbea cu metafore, îmi zicea poezii la audiţie. Eu nu fac dans, i-am zis. Eu sunt actor. «Poate te mai gândeşti», mi-a zis el. Poate, dar nu e cazul. Peste o săptămână mă sună producătorul lui şi mă întreabă: «Ce faci, Lari, vara asta?» Mă duc la Craiova. «Nu vrei să rămâi în Bucureşti, să faci un spectacol cu Căciuleanu, totuşi?» Ok, bine, dar eu nu vreau asta. De-atunci am început să intru în teatru”.

 

„Dar tu ce voiai să faci?”.

„Nu-mi imaginam că pot să învăţ mai mult teatru de la un coregraf decât de la un regizor. Nu-ţi imaginezi cum e Căciuleanu! E un artist. Şi el, şi Miriam Răducanu. Măi, Aura, când intri în casa lor (n.r. - a lui Miriam şi Cornel Răducanu), timpul se dilată, pentru că ei te obligă. Se uită la tine, pur şi simplu îţi dau un alt ritm de a respira, de a sta, de a te uita în ochii lor, de a comunica. Ei mi-au pus prima dată albume de artă în mână. La ei am văzut filme de artă, Wajda. Mi-au trasat nişte  repere culturale fantastice. Domnul Cornel, soţul doamnei Miriam, este cea mai avidă persoană de cultură dintre toţi pe care-i cunosc eu, este un meloman convins. Să-l vezi cum dansează. Pe Wagner, care e imposibil”.

 

„Uite cum e casa asta!”, rămâne în faţa ei, uimit. Scrie mare „Partidul Liberal Reformator”. Mergem unul lângă celălalt, în linişte. Niciun om pe stradă.

 

„Vrei să ne facem un selfie amândoi?”. Facem un selfie şi ne întoarcem pe strada Armenească. La numărul 34 e Casa Alexandru Paleologu. „Aici, Theodor Paleologu organizează seri de film şi alte programe culturale”.

Ajungem la „Pallady”. E închis. Câţiva turişti, cu rucsacuri în spate, ar vrea să intre. E trecut de ora 17.00, dar programul e până la 18.00. „Cred că au plecat mai devreme”.

 

Pe Spătarului, Lari îmi spune că locuieşte şi domnul Radu Beligan.

 

„Acolo, unde vezi umbrelele alea mari, e un restaurant. «Casa noastră» pare că se numeşte. Nu are firmă. Are nişte clienţi numai ai lui”.

 

Strada Rafael Sanzio. Case, blocuri cu ochiuri-fereastră ca la vapor, cu terasa în cinci trepte. O poartă uriaşă de lemn. „Mie îmi pare cam kitsch”.

Ieşim în Carol. Îmi arată blocul cu bulină, unde a stat cinci ani.

 

„Tu ai înregistrat tot?”.

„Da”.

 

La intersecţie ne despărţim. El merge către Mega Image, eu către Universitate. E cald. Foarte cald.

 

 

Chiar aşa mă cheamă. Vine de la un văr de-al meu, care îmi este şi naş, pe care îl cheamă Ilarion. Şi de la el, pe mine m-au botezat Lari. Puţini mă cred cum mă numesc şi, uneori, când mă prezint cuiva, trebuie să spun de două ori cum mă cheamă.

 

Da, la Spitalul nr. 1.

Am crescut acolo, iar verile mi le-am făcut la bunicii de la Dăbuleni şi la ceilalţi bunici, care s-au retras din Craiova, în satul Frasin.

 

Foarte multe peripeţii, minunate. Mi-a prins foarte bine. Mă consider norocos că am crescut la ţară. Mi se părea că am o libertate, o lume atât de mare, faptul că puteam să alerg pe câmpurile întinse, unde nu era niciun fel de maşină. Cu cât erau mai mari şi mai cuprinzătoare câmpurile, cu atât mi se părea că erau mai misterioase. Îmi făceam tot felul de poveşti, descopeream lumi în fiecare zi. Îmi era greu când plecau ai mei şi mă lăsau acolo, prima jumătate de oră era cumplită, pentru că mi se părea că mă desprind de ei. Dar îmi găseam lucruri de făcut, un nou univers, şi le transformam şi mă bucuram de toate aşa.

 

Cred că nu împlinisem 18 ani. Am venit singur în Bucureşti la Facultatea de Teatru. Mi se spusese că e pe undeva pe lângă Pro tv. Am coborât din tren, am întrebat la casa de bilete. Mi-a spus o doamnă să iau 86-le. În troleibuz mi s-a spus să cobor la Foişor. La Foişor am întrebat unde e Pro tv. Şi la Pro tv iar am întrebat şi am ajuns la Facultatea de Teatru ca să-mi pot depune dosarul. Mi se părea că lumea de aici e mult mai vastă decât lumea din copilărie. Mi-a fost frică să nu iau vreo decizie greşită, că sigur păţeam ceva.

 

În momentul în care am intrat la facultate. Eu i-am ascultat pe ai mei, i-am întrebat mereu. În clasa a opta, am întrebat şi mi-au spus să mă duc la liceu economic. Apoi i-am întrebat iar ce să fac în continuare. Şi mi-au spus să merg la Facultatea de Ingineria Mediului. Şi am învăţat pentru asta. Dar din clasa a X-a n-am avut astâmpăr şi stare şi m-am dus la o trupă de umor vizual şi de teatru de licee. M-a ajutat un domn, şi m-ajută în continuare, îl cheamă Marian Răţulescu – e un nebun frumos din viaţa mea. El m-a îndrumat să încerc să dau măcar o dată la Facultatea de Teatru, la Bucureşti. Oricum, intrasem la Ingineria Mediului. Am dat o singură dată la Teatru şi am zis că, dacă intru, asta trebuie să fac. N-aveam de gând să încerc a doua oară.

 

Ştii că oamenii din provincie, mai ales oamenii din Craiova, sunt foarte orgolioşi în general şi au o idee preconcepută despre Capitală. Li se pare că tot ce e din Capitală e împotriva lor. Complexul de inferioritate în mintea lor e complex de superioritate. Venisem cu ideea preconcepută că acasă e cel mai bine şi că totul se învârte în jurul oraşului din care sunt eu. Am devenit mai smerit, mi-am dat seama că lucrurile nu sunt aşa. M-au frapat aglomeraţia, diversitatea evenimentelor, că am găsit un oraş plin de viaţă. Îmi place foarte mult.

 

La fel. Dar s-a schimbat. Dacă mă uit în jur, în comparaţie cu anii 2005, diferenţa e foarte mare, de arhitectură, străzile, oamenii. Îl găsesc foarte frumos, e foarte special. Aşa pestriţ cum îl văd oamenii, fără o direcţie clară, îl fac să aibă o direcţie clară dată de el.

 

Sunt strâns legat de natură. Centrul acesta, unde e destul de aglomerat... Am mers cu maşina şi mă întrebam de ce nu sunt toţi la mare. Conduc puţin în oraş, merg mult cu bicicleta, e periculos, dar şi foarte frumos. Avem o pistă pe Calea Victoriei, nu ştiu dacă e o idee bună, începe de nicăieri şi se termină nicăieri. Fac slalom printre maşini. Până la urmă am învăţat Bucureştiul în funcţie de teatre.

Sunt foarte mulţi care se opresc să îmi vorbească. Cei mai mulţi sunt foarte binevoitori. De când am plecat de la Craiova, nu mai sunt un om certăreţ. Mă aprindeam ca un chibrit, imediat. Luam foc din orice. În Bucureşti, mi-am dat seama că ai mai mult de câştigat cu cât ai mai multă răbdare, mai mult calm. Nebunia aia mi-am păstrat-o.

 

E un oraş de pe urma căruia poţi să trăieşti într-o societate atât de axată pe nevoia de a face bani, de a trăi. Îţi oferă foarte multe perspective, din punct de vedere al actoriei te poate ţine în viaţă. La Craiova mi-ar fi fost mai uşor. M-au şi chemat la teatru. Am preferat să stau aici. Nu fug de lucrurile grele.

 

Îmi plăcea barul de la MNAC, la Casa Poporului. Poţi să vezi Bucureştiul de sus. Îmi place bulevardul Charles de Gaulle, zona Aviatorilor, partea de case din Floreasca, străzile de pe lângă biserica Armenească, pe la cinematograful Patria, Parcul Icoanei. Mă uit la o casă câte 10-20 de minute. Sunt case care au energii bune. Merg prin toate parcurile din Bucureşti, cu bicicleta. În Parcul Carol îmi place, în Herăstrău. Îmi place să ies la Mogoşoaia sau la Palatul Ştirbei. Îmi plac străzile de lângă biserica Armenească.

 

Nu am o situaţie care să-mi permită să-mi iau o casă, dar ştiu ce vreau şi sunt sigur că în următorii ani lucrurile pe care mi le doresc o să mi le pot permite.

 

Mâncăm la un restaurant cu specific sudanez, pe lângă Obor. Mai ştiu actori care mănâncă acolo.

 

Da, unul. E un rebel, e barman în Austria. Nu făcea lucruri tocmai pentru că i se spunea ce să facă.

 

Am un spectacol care se numeşte „Moftul român”, legat de subiectul Bucureşti. Dacă ar fi să-mi aleg un personaj, îmi place Mitică, cu ironia de rigoare, care este veşnic inteligent, în contact cu toată lumea, neştiind să facă niciun lucru propriu-zis.

 

Nu mă interesează un lucru anume, mă interesează întâlniri cu regizori, aştept să lucrez cu ei, cu Dabija, cu Andrei Şerban, Victor Ioan Frunză, Purcărete. Cei mai importanţi oameni din viaţa mea, care m-au marcat profund, sunt de departe Gigi Căciuleanu şi Miriam Răducanu. Miriam Răducanu e cel mai important om cultural pentru mine. Când nu am repere, la ea le găsesc. E un artist în toată puterea cuvântului. A investit şi investeşte foarte mult în mine, mi-a pus cărţi în mână, mi-a vorbit despre lumi pe care nu le cunosc, filme, repere artistice, din lumea artei plastice. Oamenii fac abuz de cuvântul artist, când de fapt e un lucru complex.

 

Până acum am făcut tot ce mi-am dorit. Gigi Căciuleanu nu a făcut cu mine dans. La fel şi doamna Miriam Răducanu. La ei mişcările nu sunt dansuri, sunt sensuri. Te ajută să descoperi mişcările, în slujba unui concept. Oricine poate să dănţuiască. Dar sunt oameni care pun mişcarea în slujba unor sensuri.

 

E un artist complex, personalitate multilateral dezvoltată. Şi când bei un pahar de vin cu el, ai de învăţat. Tot timpul ai de învăţat, de furat meserie. Am mai lucrat un spectacol, care a avut premiera în ianuarie anul acesta, „Jocul vieţii şi al morţii”, după Horia Lovinescu, în care joc cu el pe scenă şi în regia lui. Şi e fantastic.

 

Ion Caramitru, care mi-e director la Teatrul Naţional, în regia căruia am lucrat un spectacol care se numeşte „Dumnezeu se îmbracă de la second hand”. Cătălina Buzoianu, la Teatrul de Comedie, unde am jucat în „Ioana şi focul”. Am lucrat cu domnul Ion Lucian, Dumnezeu să-l ierte!, un artist extrem de generos.

 

Joc spectacole de foarte mulţi ani, care s-au dovedit valabile, sunt roluri foarte diferite.

 

Pe scenă. Faptul că mi-au dat încredere oameni pe zone diferite îmi face foarte mult bine, pentru că niciun rol nu seamănă cu celălalt. Mă simt bine în faţa publicului. Ştii, orice spaţiu poate deveni teatral atât timp cât are un spectator şi un actor care să performeze. Am jucat în baruri, în poduri, în beciuri, am făcut şi street performing în România, apoi un tur al Europei. Ţipam pe stradă după oameni şi îi aduceam la teatru. Oamenii nu stau să te urmărească decât dacă le atragi atenţia, oricum n-au plătit bilet. După aceea am intrat în teatrele de stat.

 

E provocator. Problemele mele sunt ce am de făcut şi cum să mă pun în slujba ideilor regizorului. Sunt disciplinat şi riguros. E singurul teatru din România unde joci pentru 150 de spectatori sau pentru 900. Şi mai sunt săli de diferite tipuri şi teme. E un loc foarte bun pentru un actor să se poată dezvolta.

 

Am jucat şi în iulie. Acum, pe 3 şi pe 7 august, merg la festivalul de la Bacău, apoi mă întorc în Bucureşti, pe 20 august am „Poezia visului” la Teatrul UnTeatru, spectacolul lui Miriam Răducanu. Pe 18 august încep repetiţiile la „Visul unei nopţi de vară”, al lui Petrică Ionescu, unde am un rol foarte frumos. În septembrie, mergem la Chişinău. Am treabă. Nu obosesc, n-am decât 28 de ani.

 

Printre picături. Sper să ajung la mare.

 

Am lucrat la nouă scurtmetraje. Nu am făcut puţin film, au fost în cadru independent. Am făcut şi o emisiune la TVR. Sunt obişnuit cu camera. Abia aştept să mi se dea un casting, pentru că nu aud despre castingurile astea. De fiecare dată, aud în treacăt. Cum se întâmplă să nu aflu?! Ai impresia că e aproape imposibil de intrat. La castinguri de teatru am fost, aşa am ajuns la teatre de stat. Am dat audiţii. De audiţii la film nu aud.

 

Am jucat roluri care generează acţiune, toate rolurile sunt importante, dar îmi place să nu-mi fie uşor, îmi place să-mi fie greu, să mă solicite, să nu-mi iasă din prima.

 

În România nu, îţi ocupi timpul inutil. Sunt doar ca să măgulească un orgoliu care de multe ori ajunge să te încurce. M-am gândit mereu cum să fac lucrurile cât mai bine.

 

Puţină lume ştie de teatrul independent, alternativ. Cei mai mulţi tineri se exprimă aşa. Mulţi nu ştiu că vara se joacă teatru. Le-aş recomanda tuturor să meargă la UnTeatru, pe strada Ilfov, nr. 1, care a adunat o echipă de actori foarte valoroşi, coordonaţi de regizori capabili şi pasionaţi de meseria asta. Chiar sunt o gură de aer proaspăt. Le-aş mai recomanda teatrul Minion, evenimentele de la LaScena, locuri speciale unde se întâmplă lucruri.