„Comunitățile etnice funcționează ca niște insule unele față de celelalte”
Katia e actriță, a absolvit UNATC. Însă acum a aderat la alte principii de cunoaștere și dezvoltare atât profesională, cât și personală. E studentă la master la Antropologie la Facultatea de Sociologie, iar restul timpului și-l dedică Centrului de Teatru Educațional Replika. Katia lucrează în zona de artă implicată, independentă și nu are nicio intenție ca în viitorul apropiat să schimbe ceva în acest sens. Pentru ea contează utilitatea muncii ei, drept care e interesată „de teatrul comunitar, teatrul social, educațional, adică unde există arta, pentru că are un sens într-o anumită comunitate (mai largă sau mai restrânsă, mai mult sau mai puțin definită) sau într-un anumit moment”.
Katia este și evreică, conform clasificărilor etnice făcute de societate (cum probabil ar spune ea), dar, mai presus de toate etichetările, este om.
La o cafea și-un ceai la Romană – așa cum foarte des li se întâmplă oamenilor, am discutat subiecte vaste, ne-am dat cu părerea, am dezbătut perspective ale dimensiunilor cultural-sociale ale minorităților de la noi, dar asta contează mai puțin. Ceea ce este cu adevărat important este ce luăm cu noi din aceste experiențe când ne despărțim. Am luat tot. Poftiți și voi!
Teatru educațional. De ce, mai exact? Ce mesaje transmite?
Mesaje pe care le pot lega și de teatru, și de oraș, și de felul în care trăim. Toată activitatea noastră are legătură cu comunicarea, cu dialogul, cu a fi în legătură directă și imediată cu cineva. Zona de teatru în care lucrez eu nu îți prezintă ceva frumos, îți prezintă chestii de care te lovești zilnic doar că ți le spune cumva altfel. Aici e lupta – să îi scoți pe oameni din zona de confort. Publicul de teatru nu mi se pare o problemă, nu mi se pare că lipsește, e și variat, vin tineri, studenți, liceeni, copii, oameni mari. Cum ajungi la ei e o problemă.
Comunitatea evreiască este foarte solidară, membrii acestei comunități se ajută foarte mult între ei, se susțin, sunt sprijiniți mai ales cei care sunt la început de drum. Ideea asta e oarecum legată de mesajul pe care vrei să-l transmiți?
Poate la comunitatea evreiască conceptul ăsta e mai pronunțat decât la alte comunități, pentru că e o cultură care a supraviețuit prin comunități și prin ideea de diasporă. E un stat tânăr, înființat în 1948. Până atunci nu exista statul Israel și atunci toată cultura și toate comunitățile așa existau. Astfel, totdeauna a fost îmbinată foarte mult cultura religioasă cu toată cultura socială, a cotidianului – au mers mână în mână, pentru că în felul ăsta au putut să reziste și să-și păstreze tradiția în alte țări cu alte tradiții și cu alte culturi. Mereu a fost ideea asta de o mare familie, de a fi împreună, de a se aduna, sprijini. Astfel, după un timp a devenit o parte intrinsecă a culturii evreiești.
Părinții tăi sunt amândoi evrei?
Tatăl meu este.
Și ai fost crescută în spiritul culturii evreiești? Ești religioasă?
Am avut perioade. Apropo și de comunitate, aceasta sprijină foarte mult și este foarte bine dezvoltată. Sunt oameni care lucrează la tot felul de proiecte în cadrul comunității și am avut o perioadă destul de intensă când am fost foarte activă în cadrul comunității în liceu – mergeam în tabere, am învățat limba ebraică... Adică, atunci când am realizat ce origini am, am devenit foarte interesată de toate moștenirile culturale ale familiei și am încercat să le experimentez. Din partea mamei avem rude pe filiera grecească, din partea tatălui pe filiera evreiască.
Mama ta e de origine greacă?
Este ortodoxă și familia ei e venită din Grecia. Am încercat să explorez puțin și zona asta, am explorat și zona mozaică și am rămas atașată, am rămas membră a comunității și acum suntem toți, și mama e membră a comunității evreiești. Dar nu suntem și religioși. Comunitatea evreiască, da, este formată din oameni religioși, dar și din oameni care sunt numai membri ai comunității fără să fie neapărat religioși practicanți.
Ți se pare dezvoltată comunitatea evreiască în București?
Este. Singura problemă în ce privește comunitatea evreiască e că a scăzut dramatic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după care a mai scăzut iarăși foarte mult după înființarea statului Israel când statul și-a chemat comunitățile acasă. Din familia tatălui meu toate rudele au plecat înapoi, în afară de el și de bunicii mei. Aproape toți sunt în Israel sau în alte țări. Au plecat în anii '60 când se făceau plecările masive. A fost alegerea bunicilor mei să rămână, din diverse motive legate de natura lor, de meseriile și legăturile pe care le aveau deja stabilite aici. E interesantă și discuția asta despre căsătoriile mixte, de cum e percepută chestia asta. Știu oameni care provin din familii mixte unde acest lucru a creat probleme multe în familie, dacă a venit cu cineva dintr-o altă comunitate. La mine nu au fost probleme de genul ăsta, nici de partea grecească, nici de partea evreiască. În raport cu alte locuri, comunitatea, da, e dezvoltată, dar s-a diminuat foarte mult.
Dar legăturile dintre membri ei sunt strânse?
Da. Faptul că s-a diminuat numărul membrilor poate o face chiar mai strânsă. Și pentru o comunitate destul de mică are foarte multă activitate. Există o școală, există o grădiniță, există activități, are foarte, foarte bine dezvoltată zona pentru asistență socială de care cred că e cel mai mult nevoie – pentru că într-adevăr cei care au cea mai mare nevoie sunt oamenii în vârstă sau cei cu probleme sociale, iar în ultimii ani comunitatea s-a concentrat din ce în ce mai mult pe zona asta. Există și un cămin unde eu și cu mai mulți colegi de-ai mei avem o activitate de voluntariat deja de cinci ani, este un cămin pentru persoanele vârstnice ale comunității.
Cum se numește?
Căminul Moses Rosen. În cadrul festivalului există un spectacol pe care noi l-am lucrat împreună cu o parte din rezidenții și personalul acestui cămin. Mă rog, noi mergem să facem voluntariat acolo, iar asta e o activitate extra. Anul ăsta a fost redată în folosință una dintre sinagogi, care a fost renovată la modul cel mai serios. Există și un master de studii ebraice, iar pentru practicanții religioși există rabini. E adevărat, comunitatea din București e cea mai mare comunitate din România, dar mai sunt comunități și în alte orașe. Probabil, dintr-o anumită perspectivă poți să zici că de foarte multe ori e prea mare deranjul pentru o comunitate mică, dar mie nu mi se pare că e așa, pentru că s-a deschis foarte mult și către oameni care nu sunt parte din comunitate și care pot să se deschidă pe ideea de dialog cultural. Există și un Teatru Evreiesc, unde nu toată lumea care e angajată, este parte a comunității și e foarte OK, iar ei au un public care nu e format numai din evrei. Și totuși, subiectul rasismului și discriminării în România este un subiect delicat. Deși nu avem cazuri extreme, din păcate este un subiect delicat, câteodată chiar tabu. Cred că încă suntem o societate ....
...care mai are de lucrat la capitolul ăsta?
Da, da. Știi cum e, e foarte perversă treaba că dacă întrebi pe cineva despre subiectul discriminării, la prima vedere zici că oamenii sunt deschiși, că nu au nimic, dar dacă pui câteva întrebări mai atente și mai în detaliu de fapt ies la iveală niște probleme care există în societatea noastră și nu sunt rezolvate. Cum zici tu, e de lucrat.
Katia ar vrea să existe un centru multietnic și în București
Cum ți se pare că se integrează comunitatea evreiască între celelate comunități etnice?
Încă funcționează ca niște insule unele față de altele și e păcat pentru că toate comunitățile astea – în afară de comunitatea rromă, care este mai mare, restul sunt destul de mici, poate și comunitatea maghiară, dar ea e mai bine reprezentată în alte locuri decât în București – rămân izolate. Avem comunitatea evreiască, comunitatea grecească, comunitatea machedonilor, armenească – fiecare își vede de activități. Există niște festivaluri, există niște activități proprii ale comunității, dar nu mai mult... Comunitatea evreiască într-adevăr are o infrastructură mai mare decât alte comunități pentru că are multe sinagogi, are teatru, are niște spații mai mari, dar mi s-ar parea foarte tare ca pasul următor să fie ceva multietnic, niște centre multietnice, multiculturale – tocmai pentru că aceste comunități sunt din ce în ce mai mici și pentru că trăim într-o lume în care se călătorește, se circulă, sunt foarte multe familii mixte, deja toată lumea are o un străbunic evreu, unul rus, unul moldovean.
Un centru multietnic care ce să facă?
Care să lucreze la ideea asta de multiculturalism. Știi că vorbim de asta, de globalism, vorbim de cum să facem să păstrăm chestiile specifice, dar în același timp cum să găsim acceptare din partea tuturor. Pot să zic ca, da, eu ca evreică nu am avut probleme, dar am auzit de foarte multe ori cuvântul „jidan”. Și ce poți să faci? Uneori ți se pare că e o situație în care poți să reacționezi, alteori e o situație în care mai bine nu zici nimic. Mi se pare că sunt zone în care nu ar trebui să fie lupte individuale, lupta unei comunități, ar putea fi niște lucruri făcute împreună. Ideea mea este că dacă s-ar lupta împreună pentru lucrurile astea, atunci specificul și aportul fiecărei comunități ar fi mai bine evidențiate. De exemplu, istoria arhitecturii spune ceva despre comunitățile care existau aici, de influențe – cred că s-ar putea realiza mai multe dacă s-ar depune un efort comun. De exemplu, în Tulcea (zic de Tulcea pentru că de acolo este muzicianul spectacolului „Copii răi” – el este jumate evreu, jumate lipovean, Jak Neumann, despre el vorbesc) există un centru care se numește Centrul Multietnic. Desigur că el funcționează mai mult ca un centru al lipovenilor, pentru că ei sunt comunitatea majoritară în Tulcea, dar el adună acolo și comunitatea evreiască care e foarte mică, dar și alte comunități, dacă ar dori, s-ar putea regăsi acolo.
Care e scopul acestui centru? Fie că vorbim de cel care deja există acolo, fie de un potențial centru înființat în București.
Ar fi acela de a-i informa pe toți membrii comunităților despre culturile care îi înconjoară. Și să transmită ideea că nu e nicio problemă să fim diferiți, că, dacă avem tradiții diferite, nu înseamnă că suntem diferiți – o educație pe zona de înțelegere, nu pe ideea de toleranță. Toleranța are o zonă de „las de la mine – ești diferit, dar eu te accept”. E vorba și de ideea de păstrare a unor lucruri, avem impresia că nu le putem păstra decât dacă ne separăm. De ce să nu putem să ne păstrăm diferențele fiind împreună? Ar fi tare dacă centrele astea ar avea și o zonă foarte activă pe partea de educație. De exemplu, oamenii care sunt rasiști, dacă ar ști câte ceva despre istorie, poate n-ar mai fi așa, poate ar înțelege că, de fapt, ei sunt produsul acestei lumi care a fost așa, că dacă te întorci împotriva cuiva, te întorci împotriva propriei istorii. De multe ori, comunitățile rămân pe partea de tradiție, meșteșug, dansuri, muzică și ar putea merge mai departe. Și cred că mai departe se poate merge mai bine împreună decât separat.
Cât de departe?
Până în zona asta de cercetare, istorie, activism social, politic – chestii poate mai serioase, dar importante pentru societate. Dacă rămânem doar la târgurile unde se prezintă chestiile astea (e și asta mișto), e prea puțin. Ar fi tare dacă ne-am da seama că limba română e o limbă care a reușit să asimileze chestii din toate influențele astea, din toate popoarele care au trecut pe-aici. Acum suntem toți atrași de Occident, ceea ce e foarte bine, dar limba noastră spune niște lucruri despre noi. Avem atâta influeță turcă, slavă... asta se vede în noi, în obiceiuri și nu vrem să le recunoaștem. Stăm, așa, cu spatele la noi și cu fața spre vest. Cred că mai e o zonă de empowerment social. Suntem o țară mică, vorbim o limbă pe care nu o mai vorbește nimeni, nu am avut timp să ne ocupăm de anumite lucruri, pentru că au fost multe războaie pe aici și tot timpul am fost trași într-o parte sau în alta și avem un complex de inferioritate transformat într-un fals complex de superioritate. Cred că dacă ne-am conștientiza mai mult bogăția asta culturală ar ajuta puțin la îndreptarea lucrurilor. Uite, chiar vorbeam într-o zi cu David Scwartz despre comunitate și de echipa de lucru și ne gândeam că și Teatrul Evreiesc de Stat ar fi tare dacă nu ar mai fi neapărat teatrul comunității evreiești, ci teatrul comunităților conlocuitoare – un teatru multicultural, multietnic – care să se preocupe de tot.
„Încă mai sunt subiecte ținute sub preș, încă mai sunt subiecte tabu”
Despre discriminarea de care vorbeam mai devreme, crezi că se întâmplă și invers – minoritatea să discrimineze majoritatea sau alte minorități?
Da. Acum ating un subiect poate sensibil chiar pentru comunitatea mea. De multe ori, oameni care aparțin unei comunități, cumva, poate dintr-un instinct de apărare, ajung să fie primii care lovesc într-o altă comunitate. Ei sunt primii care discriminează. Am văzut cazuri de discriminare – evrei față de rromi. Mi se pare incredibil! Cumva pot să înțeleg că dintr-un instinct de conservare și de apărare devii tu cel care lovește primul. Mi se pare că solidaritatea între minorități ar fi chiar ideea unui centru din ăsta multicultural, piesa centrală.
Luând împreună cele două culturi, cea evreiască și cea rromă, ele sunt două culturi foarte diferite și probabil diferă undeva la niște chestii de bază, principiale.
Nu neapărat, ele amândouă sunt la bază două culturi eminamente nomade. Și evreii au călătorit prin toată lumea, sunt peste tot. Și cele două și toate celelalte culturi au la bază familia, doar că, desigur, au avut zone de interes diferite și pe urmă au crescut diferit. Cumva îmi dau seama ce zici tu, că comunitatea evreiască a ajuns un fel de elită și comunitatea rromă a ajuns să fie un fel de paria societății. Senzația e că e un gol foarte mare între cele două comunități, dar ele sunt de fapt cele două comunități care au fost vizate de Holocaust. Și doar pentru că evreii au avut o putere mai mare de a se revendica după al Doilea Război Mondial, de-abia în ultimii ani a început să se vorbească pe fondul Holocaustului și despre comunitatea rromă și despre comunitatea gay. Uite, și când stai să te gândești că au trecut atâția ani și încă mai sunt subiecte ținute sub preș, încă mai sunt subiecte tabu...
Pai și de ce crezi că se nasc aceste animozități între cele două comunități?
Cred că cultura rromă nu are timpul și nici preocuparea de a se lupta cu o altă comunitate sau să adopte o altă modalitate, lupta lor e cu o majoritate mai degrabă. Lupta lor e pentru a-și înțelege locul, pentru integrare. Ei în momentul ăsta sunt într-o căutare a propriei identități pe care mai degrabă majoritarii le-au creat-o. Ei aveau o identitate, erau ok cu identitatea lor, nu erau ok cu felul în care era percepută identitatea lor. Vine cineva din afară, zice ca nu e ok, după care zice că ar trebui să fie altfel, și acum, pe lângă toate problemele sociale pe care le au, mi se pare că au și problema de a-și rediscuta propia lor identitate, ei în interiorul comunității. Asta e ceva ce am creat noi din afară și pentru asta suntem foarte vinovați. Vorbind despre comunitatea evreiască și despre comunitatea rromă, cred că ce a făcut comunitatea evreiască – și a ajutat-o foarte mult, este o putere cameleonică, de a se mula pe situație. Poate că un specific al comunității evreiești a fost de a se integra foarte bine în societățile în care au trăit. De-asta au și trăit foarte bine. Până în al Doilea Război Mondial erau comunități foarte, foarte mari în foarte multe locuri din lume, pentru că ei nu au avut un spirit atât de nomad precum rromii. Ei se așezau foarte bine în orice loc, învățau limba (nu voiau neapărat să-și păstreze limba), obiceiurile, găseau o cale de a participa la evenimentele din zonă, se simțeau foarte bine, nu cred că au vrut să își impună cultura, ci găseau o zonă de a coexista foarte bună. Dezavantajul este că preiau și chestiile rele din societatea din jurul lor. Una dintre aceste chestii grave, rele din societatea românească este rasismul față de rromi, iar comunitatea evreiască a preluat chestia asta. Uită că sunt și ei evrei și acționează mai mult ca românii. Uită ce înseamnă să fii discriminat și preiau trendul de a găsi un țap ispășitor. La fel a fost în trecut și cu evreii. Asta e incredibil, că fac același lucru. Chiar am fost la un spectacol de teatru, era despre Holocaust, și la final au fost discuții și cu persoane în vârstă, evrei, care s-au emoționat și au povestit lucruri despre familiile lor. La un moment dat cineva a întrebat „dar nu asta se întâmplă acum în comunitatea rromă?”. Primii care au reacționat cel mai rău au fost exact cei care povestiseră mai devreme emoționați despre cum au trăit ei cu familiile lor anii de antisemitism și tocmai ei erau primii care dădeau în rromi, ziceau că trebuie înlăturați – rămâi perplex! Să învinovățești un om pentru nimic. Ideea de etnie e un construct social, nu există, toți suntem oameni, dar unii cred în ceva, alții în altceva, unii vorbesc o limbă, alții altă limbă.
Da, e o categorisire. Tu i-ai simțit efectele?
Nu, n-am simțit niciodată dsicriminări nasoale, iar în familie s-a oprit la bunici. Adică tatăl meu nu a avut probleme. Dar, am avut de altă natură și încă am. Știi că există și filosemitism. Comunitatea evreiască ajunge câteodată să fie percepută ca o elită a societății și poți să ai anumite avantaje sau să fii privit mai bine dacă zici că ești evreu. Ți se deschid niște porți în plus, iar asta e la fel de grav ca atunci când ți se închid niște porți. E o discriminare pozitivă, dar până la urmă e o discriminare și asta. Mai există și prejudecata asta că evreii fac bani sau că sunt avari – de asta m-am lovit de foarte multe ori. M-am lovit la modul, nu traumatizant, ci doar șocant. Etnia e o chestie inventată de noi, dar care ajunge să conteze mult în felul în care ne percepem unii pe alții.
Și colegii tăi de alte etnii cum văd toată situația asta?
Din grupul meu restrâns nu au fost colegi care să fi avut probleme din cauza etniei, dar sunt aceste etichete puse în baza etniei – eu am și prieteni rromi, una dintre cele mai bune prietene ale mele este armeancă – etichete cu care uneori e distractiv să te joci, dar sunt periculoase. În cercul meu mai strâns de colegi și prieteni ele nu există.
„Dacă taci, e la fel de rău ca atunci când faci tu rău direct”
Crezi că aceste etichete îți pot influența viața artistică?
Da, da. Cred că pot să ți-o influențeze în două feluri. Prima dată, în sensul că, dacă e un subiect care te preocupă, poate să devină chiar partea unor proiecte – cum e și cazul Festivalului Caleido, putem să cercetăm anumite subiecte legate de etnii, de minorități, de comunități și poate să devină parte integrată a vieții personale. Mai poate să influențeze atunci când trebuie să alegi dacă să mai lucrezi sau nu cu niște oameni care se raportează la ele. Nu mi s-a întâmplat, dar cred că dacă aș întâlni astfel de oameni, i-aș îndepărta. Acolo unde nu poți să schimbi, măcar să te delimitezi. Acum, față de cum eram mai demult, nu mai tac. Dacă ceva nu e ok, trebuie să spui. Dacă taci, e la fel de rău ca atunci când faci tu rău direct. E o acțiune foarte puternică, pentru că în felul ăsta se perpetuează lucrurile.
Crezi că lumea ar adera la chestia asta? Cum e Festivalul Caleido. Scopul lui e să devină un eveniment anual. Dacă reușește să devină o tradiție, crezi că oamenii s-ar implica, crezi că ar crește?
Cred că da, dar miza lui este, desigur, în primul rând, să se instituie în conștiința publică, dar și să găsească chestiile foarte prezente la care oamenii să facă rapel imediat. Dacă auzi despre un lucru legat de minorități, de foarte multe ori e doar o expunere a unor tradiții. La festival e mai diferit, poate pentru că atinge și niște subiecte mai sensibile. Mi s-ar părea foarte tare dacă ar găsi punctele sensibile, adică lupta minorităților, ce înseamnă să fii minoritar și miza fiecărei comunități într-un context mai larg. Ca oamenii să reacționeze trebuie să fie ceva foarte direct și care să aibă miză imediată și poate să și zgândăre. Bine, inițial vrei să te institui și să știe lumea de tine, după care poți să ataci subiecte mai sensibile.
Piesa „Copii răi” cu care ați participat la festivalul Caleido, ce mesaj transmite?
Piesa „Copii răi” este despre majoritate și nu despre minoritate, și anume despre abuz, despre bullying, despre hărțuirea copiilor în școli de către copii, de către profesori. E vorba despre violența în școli, iar cei implicați în asta, din păcate, nu sunt o minoritate. Sunt multe cazuri de acest gen și sunt invizibile. Deseori, hărțuirea e percepută doar ca violență, dar violența nu înseamnă doar violență fizică, înseamnă și verbală, emoțională, psihologică – despre asta se vorbește mai puțin. Aș spune că și zona de teatru educațional e o minoritate în sfera artistică teatrală și spectacolele de teatru pentru adolescenți sunt foarte puține. Știu că depinde de foarte multe lucruri, dar sper ca festivalul să reușească!
