Actorul Istvan Teglas a ajuns în București în urmă cu nouă ani, din întâmplare, sfătuit de coregrafa Vava Ștefănescu.
În rândurile care urmează, Istvan rememorează, pe scurt, un drum. E drumul lui în acest oraș, cu anii lui de început aici, cu casele în care a locuit, cu primele spectacole, cu terasele unde cândva a pierdut nopți, cu unele întâlniri decisive.
Ne întâlnim în fața clubului Fabrica, într-o după-amiază târzie de luni. E încă înfiorător de cald. La ora 17.00, însoțit de câinele Luca, un câine salvat de pe stradă, ca toate animalele lui, Istvan ajunge. Poartă jeanși de-un albastru deschis, un tricou larg și o pălărie de paie, pe care și-a cumpărat-o de curând din vacanța în Grecia, să-l apere de soare. Facem câțiva pași până la casa în care locuiește de un an. Alte două pisici salvate de pe străzi, fără nume, aleargă prin iarbă. Stăm în curtea casei, pe terasa spațioasă. Vorbim mai mult despre București și prea puțin despre teatru, deși despre el se spune că la nici 34 de ani ar număra deja peste 40 de roluri. Numai acum poate fi văzut în Butoiul cu pulbere, Piesă pentru frate și soră, Două liniuțe și altele, multe altele. Aproape că le lăsăm deoparte și pornim prin oraș haotic, dinspre prezent înspre trecut și invers, pornim chiar de aici, dintr-o zonă cu case, undeva între Unirii și Tineretului.
Istvan Teglas: Știam zona asta de mult timp, pentru Fabrica, unde am avut odată un spectacol de Carmen Vidu, se numea C´est pas une chanson d´amour și era, cumva, despre București. Eram patru actori, iar spectacolul era construit din patru momente de-ale noastre solo; într-unul, aveai de povestit despre Bucureștiul tău. O poveste personală despre București. Fiecare dintre noi, cu ajutorul lui Carmen, își scrisese acel text. Și pe lângă monologul despre Bucureștiul lui, fiecare actor mai avea un cântec și un dans pentru care, în loc de muzică, erau sunete din oraș ca Atenție, se închid ușile.
Cum era Bucureștiul tău din acel spectacol?
I.T.: Era cam tristuț. Nici nu eram de mult în București. Deși nu am venit cu așteptări, cum eram într-o capitală, în capul meu existau totuși câteva. Dar eram în faza în care mă simțeam cam dezamăgit de tot ce găsisem aici și cam despre asta era. Sunt cel puțin vreo șapte ani de atunci. Țin minte că monologul meu se termina cu o frază cum că Bucureștiul mi-a luat mai mult decât ar putea să-mi dea vreodată. Cum ziceam, eram într-o altă fază atunci.
Haide să ne întoarcem în anul când ai venit în București.
I.T.: În septembrie, se împlinesc nouă ani. Am venit întâmplător și așa am și rămas. Nu aveam de gând să stau prea mult, dar nici nu m-aș mai fi întors în locurile prin care fusesem, pentru că în primul rând mi-am dat demisia de peste tot și nu cred că mă mai acceptau, și apoi voiam altceva, voiam să văd ce pot să fac și în București.
Ce te făcuse să vii?
I.T.: În primul rând, o persoană. O cheamă Vava Ștefănescu. Lucrasem cu ea la unul dintre spectacolele pe care le montase la Gheorgheni. După Târgu Mureș, unde am făcut facultatea (n.a.: Facultatea de Teatru, secția maghiară) și Timișoara, unde am fost angajat în teatru, eram actor la Sfântu Gheorghe și de acolo m-am mutat la Gheorgheni.Tot Vava m-a convins să vin și în București. Am zis că nu am ce să pierd, oricum nu făcusem mare lucru până atunci. Când am venit, am stat pe strada Transilvaniei, unde ajunsesem tot întâmplător. Stăteam într-o mansardă, într-o camera de servitori. Era mică și era foarte frig acolo, am rămas numai vreo trei luni. Dar avea ceva poetic locul, cu toate că erau niște condiții care lăsau de dorit.
Și ce făceai pe atunci?
I.T.: Absolut nimic. Aveam un pat de juma’ de persoană, dacă te întorceai, cădeai. Zile întregi stăteam acolo, în cameră, nici nu prea aveam bani să merg în restaurante sau să ies în oraș. Pur și simplu, stăteam acolo și mă gândeam ce naiba o să fac sau ce o să fie. Și până la urmă, am zis că o să rămân și o să fac ceva, că nu e totuși așa de greu să o iei de la capăt, mai ales că atunci aveam în jur de 25 de ani.
Și care a fost primul lucru mai important pe care l-ai făcut?
I.T.: Când am venit în București, Vava m-a prezentat coregrafei Adina Cezar, care se numără printre primii oameni care s-au opcupat de dans contemporan în România, în anii ´70, și care încă mai avea o companie, deși nu mai era chiar ce fusese înainte, pe când coregrafi de azi ca Vava Ștefănescu, Mihalcea sau Cosmin Manolescu dansau în această trupă numită Contemp. Când am ajuns eu în București, Adina Cezar a mai făcut vreo două spectacole, am fost în amândouă, așa că primul meu spectacol în București a fost unul dintre ele și se numea Roșu și negru, dar s-a jucat de puține ori. Apoi a mai făcut ceva la Operă, când acolo s-a deschis un fel de laborator; ei îți dădeau sala și puteai să faci spectacole mai experimentale, mai diferite față de ce se întâmpla la Operă pe atunci. Acolo am apărut într-un spectacol după Strigoii lui Eminescu. Și iată primele mele spectacole aici! Între timp, mai făcusem câte ceva, îmi dau seama că pe atunci am început să mă întâlnesc și cu coregrafa Andreea Novac. Dar toate se întâmplau după primele două-trei luni, care au fost groaznice, pentru că nu aveam nimic de făcut, nici nu știam orașul, nu știam pe absolut nimeni.
Și atunci cum îți trecea timpul în aceste prime luni? Pur și simplu, stăteai acolo, în mansarda ta?
I.T.: Stăteam mare parte din timp cu o prietenă care locuia și ea într-o cameră de acolo, iar ea era deja de ceva vreme în București. Uneori, ieșeam împreună, mă prezenta oamenilor, îmi arăta locuri. Dar, practic, nu făceam aproape nimic.
Nu făceai reclame, din ce trăiai?
I.T.: Ba da, făceam reclame, pentru că din asta trăiam. Și la un moment dat a fost o perioadă de vreo șase luni când mi-a fost destul de bine, pentru că pe atunci reclamele se plateau destul de OK.
Iar artistic începuturile tale în București se leagă de dans…
I.T.: Da, chiar primii ani. Într-un fel, era ceea ce voiam pe atunci, dar lucrurile se mai schimbă, te mai răzgândești.
Iar tu, după o vreme, te-ai întors la teatru…
I.T.: Da. Îmi doream să mă întorc.
Îți lipsea?
I.T.: Îmi și lipsea. Și apoi, pe dans se fac foarte puține spectacole și nu sunt așa de văzute, chiar și acum. Deși acum e un pic mai bine, dar atunci dansul de acest tip era încă la început. Și Centrul Național al Dansului era la început… Iar teatrul, având un trecut mult mai vast decât dansul contemporan, era altceva. Dar nu era numai asta, mie îmi lipsea foarte mult teatrul. Și atunci, întâmplător, m-a văzut regizorul Dragoș Galgoțiu, care voia să monteze un spectacol la Odeon după Epopeea lui Ghilgameș. El era la Cluj, nu știu ce făcea acolo, și a fost într-un bar. Înainte să vin la București, și eu fusesem la Cluj și făcusem câteva ședințe foto pentru tot felul de proiecte mai cool la vremea aia. Și în acel bar, Galgoțiu a văzut niște poze în care eram semigol, în ipostaze mai contorsioniste, mai teatrale, să zicem. Întâmplător, el era acolo cu o prietenă de-ale mele, o actriță din Cluj, care i-a zis: „Dar îl știu pe băiatul ăsta”. „Da? Cine e?” „Un băiat, un actor, care s-a mutat de curând la București.” „Pe bune? Și ce face acolo?” „Nu știu, face dans, dar el e actor.” Și atunci el i-a zis: „Dă-mi numărul lui de telefon, că vreau să fac un spectacol nou și am neovie de un bărbat care să fie în zona asta, mai ciudată…” M-a sunat prin martie. Eu auzisem de el, știam cine e. Mi-a zis că vrea să facă acest spectacol și că mă va suna din nou. În fine, nu m-a mai sunat vreo două luni, am și uitat, apoi a revenit într-o zi de mai sau de iunie, ne-am întâlnit și m-a luat în spectaol. Fără să mă știe, fără să mă vadă în nimic. De fapt, apoi mi-a zis că între timp mă văzuse la Cluj, unde eu mersesem din nou și unde făcusem un spectacol nou cu Mihai Măniuțiu și cu Vava Ștefănescu. Și așa a devenit Epopeea lui Ghilgameș primul meu spectacol de teatru în București.
Aveai și replici în română?
I.T.: Aveam un monolog la final. Era, cred, și primul meu text în limba română de când eram în București. Atunci am început să colaborez cu Teatrul Odeon, iar al doilea proiect în care am jucat acolo a fost spectacolul lui Afrim, dacă îmi amintesc bine, Câtă speranță. Odeonul a fost primul teatru bucureștean cu care am colaborat și unde chiar am fost angajat de anul trecut până acum câteva zile, desi nu îmi doream prea mult să fiu angajat.
Nici acum se pare că nu ți-ai dorit prea mult, dacă pleci…
I.T.: Acum e un pic diferit. Cred că m-am mai maturizat într-un fel. Lumea zice că să fii angajat e un fel de siguranță. Un fel de siguranță e doar dacă ai ce juca. Altfel, dacă ești angajat și nu joci în nimic și nici nu te lasă teatrul să faci altceva, e mai nasol decât dacă ești un simplu colaborator. Dar eu acum m-am angajat la Teatrul Național, unde am cinci spectacole. Așa a fost să fie.
Felicitări!
I.T.: Mulțumesc. Nu am luat-o ca pe un premiu. Mi s-a propus mai întâi anul trecut, în același timp cu propunerea de la Odeon. Dar atunci mi-am zis că eu am început la Odeon și că locul meu e acolo. Așa mi s-a părut atunci.
Nu te intimidează Naționalul?
I.T.: La început mă intimida. Dar când am început să lucrez acolo am zis „stai un pic, e o chestie să îl vezi pe dinafară și să te întrebi cum e înăuntru, dar când ești înăuntru și știi ce vrei să faci deja e altceva”.
Cum e pentru un actor care vine de unde vii tu, dintr-un oraș din Covasna, să joace la Național?
I.T.: Nu că nu m-am gândit, dar nici nu cred că aș fi vrut așa ceva. Mi se părea un pic absurd. Nici nu-mi vine să cred că mi-au propus să fiu angajat.
Nu ți-a fost frică nici măcar când începuseși să colaborezi?
I.T.: Nu neapărat frică, dar am avut niște senzații. Până când am intrat și am văzut că e OK.
Cum e cabina ta?
I.T.: Cabinele sunt de două personae și ni le schimbăm la fiecare spectacol. Probabil doar cei care sunt de mulți ani acolo și s-au obișnuit cu locul își au cabinele lor. Dar altfel, când intri pe acel coridor, vezi că plăcuțele cu numele actorilor se schimbă de la un spectacol la altul pe ușile cabinelor.
Întorcându-ne din nou în timp, cum ți se părea atunci, când ai început să colaborezi cu Odeonul, să lucrezi pentru un teatru din București, după ce studiaseși teatrul în maghiară și trecuseși prin toate experiențele tale cu teatre din țară și, într-un fel, te refugiaseși în dans?
I.T.: Mi se părea foarte mișto. Vreo doi ani nu prea fusesem în teatre și a fost un fel de redescoperire, într-un teatru care e și frumos, cum e Odeonul; aveam senzația că sunt iarăși la început. A durat puțin, dar a fost frumos.
Continuai să și dansezi?
I.T.: Da. Chiar și azi mai dansez, dar mai puțin. Sunt spectacole pe care le-am făcut mai demult și încă se mai joacă. Spectacole de dans noi nu am mai făcut și nici nu cred că am de gând să fac.
Cât despre oraș, unde te-ai mutat când ți-ai părăsit mansarda?
I.T.: M-am mutat lângă Teatrul Foarte Mic, într-un bloc vechi, cu o curte interioară mica și sinistră, într-un apartament la etajul unu. Fiind o curte interioară, nu intra soarele deloc, dacă nu aprindeai lumina dimineața când te trezeai, aveai impresia că e noapte, ceea ce era îngrozitor. Acolo am stat vreun an. Era bine, era mai central. Nici strada Transilvania nu e departe de centru, e pe lângă Green Hours. Dar aici zona era chiar OK. Când ieșeai din casă, dădeai fix în stația de autobuz. Bine, putea fi neplăcut, pentru că lumea se îmbulzea acolo și abia puteai să intri în casă. Situații și situații.
Cum ți se părea pe atunci să schimbi cartierele, îți plăcea să te muți dintr-o casă în alta?
I.T.: Mă mutam cu gândul că merg la mai bine. Țin minte că tocmai atunci făcusem un spectacol de teatru-dans, Promised Land, pe care îl vom juca și acum, în festivalul Undercloud, care pentru primele dăți s-a jucat în Teatrul Foarte Mic și pe atunci râdeam zicând că eu pot să vin cu papucii de casă.
Unde ieșeai pe atunci?
I.T.: Peste tot, nu aveam un loc anume. Mergeam și la Green, și în Centrul Vechi, care pe atunci nu era cum e acum, peste tot. Îmi plăcea mult Cărturești Verona. Mai mergeam la Shift. Și la Casa cu Tei, în Piața Rosetti, unde nu îmi plăcea deloc, dar fiind foarte aproape de casă era OK când voiai să mănânci ceva repede. Și de foarte multe ori mergeam pe Calderon, unde pe atunci s-a deschis Lente. Chiar am mers mereu vreo două veri și țin minte că toți oamenii care mă știau mă chemau acolo. În teatru, lucram mult pe zona independetntă. Și mai lucram pe atunci mult și cu Centrul Dansului, care s-a înființat parcă pe când am venit eu în București și care funcționa la Teatrul Național, unde a rămas până acum vreo doi ani. S-a redeschis apoi în strada Budapesta chiar cu Promised Land. Atunci am reluat spectacolul.
Pentru cei care nu știu, cum era Centrul Dansului la Național?
I.T.: Era mult spațiu, urcai pe unde se urca la Motoare, intrarea era lângă Lăptărie. Ajungeai în Sala Rondului, cea mai frumoasă, cu un tavan de sticlă. Mai erau alte două săli mari, o mediatecă, birouri. Centrul nu avea nici pe vremea aia prea multe spectacole, dar cam tot ce făceam pe dans acolo se întâmpla. Și chiar dacă nu repetam acolo, ajungeam să dansăm acolo.
Te-ai antrenat vreodată pentru dans?
I.T.: Niciodată.
Tot antrenamentul tău a fost la repetiții?
I.T.: Da. În rest, tot antrenamentul meu e să merg cu bicicleta prin Parcul Carol ca să alerg câinele.
Înapoi pe firul adreselor tale. Te-ai mutat apoi pe undeva pe la Izvor…
I.T.: Da, aproape de Izvor. Acolo am stat ceva vreme. Dar era foarte zgomotos și ziua și noaptea. Trec anii și începi să ai tot felul de pretenții. Eu stăteam chiar în Piața Națiunile Unite, acolo am rămas până să vin aici. Îmi plimbam câinele în Parcul Izvor, multă lume venea acolo cu câini. De fapt, mi se părea un parc de câini, mai degrabă câmp, ceea ce era foarte OK pentru mine.
E important pentru tine să stai în zone centrale din oraș?
I.T.: Da. Nu e ceva ce mi-am propus, dar în capul meu probabil că e important, mai ales că nu am mașină și nu conduc. Dacă mă grăbesc iau taxiul, dar prefer să merg pe jos. Uneori, și cu metroul.
Dintre toate spațiile în care joci, e vreunul de care ești mai legat?
I.T.: Am perioade. Am avut o perioadă când am avut multe spectacole la Godot și îmi plăcea. Acum îmi place la Național. Mai mult decât spațiul, contează contextul în care ești și oamenii din jur.
Ce îți amintești din perioada când ai locuit la Izvor? Cum trăiai atunci?
I.T.: Deja se redeschisese Centrul Vechi. Timp de doi ani am stat la terasa de la Comedie, acolo am început să beau bere; înainte nu îmi plăcea berea, mi se părea o tâmpenie, dar doi ani am băut bere acolo, iar când se închidea ne mutam alături, la Historia, nu mai știu. Dar la Comedie se ducea toată lumea, oamenii se întâlneau acolo. Oriunde am fi avut spectacol, mergeam apoi acolo. Era mișto. Mulți actori mergeam la terasa de la Comedie, chiar împreună de multe ori.
Acum, când stai aici, mai ajungi prin Centrul Vechi?
I.T.: Nu prea mai ies. Dar nu pentru că m-am mutat. Am ieșit de prea multe ori, toată viața mea am fost afară, la terase, dar acum mă cam obosește. De obicei, mă văd cu oamenii cu care am treabă, cu care lucrez. Dar mulți actori fac așa. Ies la bere cu cei cu care lucrează în perioada respectivă.
Mai rămâneți după spectacole, de exemplu la Godot?
I.T.: Acum, nu. Dar, într-adevăr, la Godot am stat enorm. Colegii mei au stat și mai mult. Îmi plăcea, două-trei veri eram acolo până pe la cinci-șase dimineața, era un fel de program. Acum nu se mai stă, cel puțin cei cu care joc eu nu mai rămân.
În acel monolog de început în București, spuneai că orașul ți-a luat mai mult decât ți-a dat. Ce ai spune azi? Ce ți se pare că ți-a dat orașul?
I.T.: Până la urmă, la noi se cunoaște în ce ai lucrat. Și apoi, mai sunt întâlnirile fără de care nu aș fi fost acum aici. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă m-aș fi dus altundeva, sunt aici și încerc să iau lucrurile ca atare.
Cum vedeai Bucureștiul când ai venit și cum îl vezi acum?
I.T.: Îl vedeam total străin. Eram pe dinafară, și legat de cum vedeam oamenii, dar și de cum vedeam teatrul sau felul de a lucra. Acum mi se pare că așa cum trăiesc azi am trăit mereu. Când mă gândesc la ce probleme aveam mai demult, mi se pare că nu aveam nicio problemă. Și e bine, asta înseamnă să trăiești în prezent. Într-un fel, mi se părea normal să ajung aici.
În concluzie, cum e Bucureștiul tău?
I.T.: Viu. Și cu un ritm de care eu am nevoie. Știu că nu aș fi găsit altundeva în țară genul de lucruri care îmi plac mie. Și atunci eu merg pe ideea asta: nu locul în sine e important, ci întâlnirile și restul. Apoi, eu pe unde mi-am propus să rămân nu am rămas, iar aici, unde nu mi-am propus – am rămas. Am vrut să plec și din țară la un moment dat, dar acum nu mai vreau. Cu dansul, mi-ar fi fost mai ușor să plec, limba nu ar fi fost un impediment. Pe când abia venisem în București, după câțiva ani de schimbat orașe, mi s-au ivit câteva plecări la New York și în Franța, dar am simțit că nu o pot lua de la capăt iarăși, am simțit nevoia de stabilitate.
