Ioan Ratcu Lucian are 44 de ani și este profesor de educație fizică la Școala Nr. 141 „I. C. Brătianu”. Predă din 1996 și de-a lungul timpului a acumulat a acumulat atât drag de copii și de sport, cât și nemulțumiri și spirit de a schimba ceva în acest domeniu. Și-ar dori ore de sport cu… mai multe sporturi, mai puține probe de rezistență, astfel încât copiii să vină cu mai multă plăcere și să vadă că prin muncă pot oricând evolua în sporturile care le plac. Vorbim cu domnul Ratcu după primul antrenament de oină, unde era dornic să învețe în primul rând el regulile și spiritul oinei, ca mai apoi să îi atragă și pe elevii săi în joc.
Cum este să fii profesor de educație fizică în România?
Ca activitate, este frumos. Dacă s-ar face și ceva îmbunătățiri în ceea ce privește sistemul de predare, și s-ar renunța de tot la sistemele acelea comuniste unde toți știu să facă de toate, ar fi mult mai bine. Accentul ar trebui să fie pe jocurile sportive, nu pe dezvoltarea calității motrice, viteză, sau forță. Este imposibil să dezvolți calitățile astea la o grupă de copii de clasa a V-a. Diferențele dintre ei sunt și vor fi mereu destul de mari: unii au douăzeci de kilograme, alții au o sută. Mai degrabă aș insista pe sporturi ca volei, spre exemplu; sporturi care nu necesită o viteză extraordinară, sau o viteză de reacție mare. Jocuri care să fie frumoase și distractive pentru elevi.
Și nu mă pot abține de la a face comparație cu alte țări unde lucrurile merg mult mai bine din acest punct de vedere. Am colegi care au fost în Anglia, unde profesorii de educație fizică stau pe marginea terenului și dau indicații metodice. În altă ordine de idei, un antrenor profesionist de baschet, care nu a jucat în viața lui baschet, este în NBA. Și este cel mai bun coordonator de joc. Cam așa ar trebui și la noi.
Știți ce este Testul Cooper? Un test în cadrul căruia copiii trebuie să alerge cât pot ei de mult timp de douăsprezece minute. Este ceva complet învechit, dar încă se practică – asta ca să vezi că unele lucruri nu s-au mai schimbat de patruzeci de ani. Eu aș vrea ceva nou. Aș vrea să-i văd pe copii jucând ce vor ei în timpul orei de sport – că e fotbal, handbal, oină, ping pong șamd.
Care sunt cele mai importante beneficii ale sportului în viziunea dumneavoastră?
În primul rând, e vorba de mișcare. Și mi-ar plăcea tare mult să se înțeleagă cât mai bine beneficiul acesta, mai ales printre părinți. Chiar vorbeam mai devreme cu o mamă, referitor la antrenamentele de oină. Văzând că fata ei începe să deprindă destul de bine sportul, am rugat-o să o lase să participe la meciuri. Am primit răspunsul: „Da, dar nu vreau să lipsească de la Matematică!”. Și dacă lipsește de la orele de Matematică, ce? Câtă matematică se prinde de ea în două luni?
Dar și sportul trebuie făcut cu grijă, sub îndrumarea cuiva, pentru că în timp, și sportul poate distruge în timp anumite elemente ale corpului. Se pot întâmpla accidente, rupturi musculare, ligamente torsionate, vertebre rupte, paralizii șamd. Fiecare sport are avantaje și dezavantaje. Singurul sport în care nu te lovești, dar în care poți totuși claca este șahul.
Dar ale oinei? Ce vedeți special la acest sport?
Eu, sincer, nici nu am făcut oină, și nici multe amintiri legate de acest sport nu am. Îmi amintesc că în generală trebuia să aruncam mingea de oină cincizeci de metri, parcă, pentru nota 10. Deși nu era toată curtea cincizeci de metri, așa că mergeam să recuperăm mingea din curțile vecinilor.
Copiii pe care i-am adunat în echipă au venit din plăcere și curiozitate. Și la antrenament chiar i-am văzut că au lucrat. Nefiind specializat în acest sport, încă nu mă pot pronunța. Dar aș vrea să îi văd jucând și evoluând.
Pe elevi cum i-ați simțit după primul antrenament de oină?
Foarte bucuroși. Azi, spre exemplu, au și lucrat și le explicau celorlalți regulile și cum să lovească la baston. Perspectivă există. Eu m-am orientat pentru copii mici, de clasele a IV-a și a V-a. Motivul este perspectiva. Aș prefera să îi formez de mici ca peste un an să nu o iau de la zero din nou. Să am o echipă de oină care să tot evolueze. Așa, dacă îi antrenez pe cei de a VIII-a, anul viitor au plecat și probabil nu vor mai continua cu acest sport.
Ce așteptări aveți în legătură cu următoarele antrenamente?
În primul rând, aș vrea să învăț eu să joc mai bine oina, ca eu la rândul meu să le pot explica elevilor. Deocamdată îi pot învăța cum să se apere, să paseze și să lovească. Dar cel mai bine este să avem jucători de oină prin preajmă, care să ne ajute. Și așa vom vedea pe parcursul ședințelor ce anume se leagă de noi. Dacă și timpul ține cu noi, de abia aștept să îi strângem pe copii sâmbătă să învățămăm împreună cum să jucăm.
Acest material este publicat în cadrul proiectului „Educație prin sporturi și jocuri tradiționale”, derulat de către Asociația Română a Jocurilor și Sporturilor Tradiționale, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2017.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
